Anne Rice – cronicile vampirilor 3 (Regina damnatilor) - CARTE BUNA

Ţin doar să vă spun ce însemna pentru noi compania duhurilor, armonia în care
trăiam cu tot ce vieţuia în jur şi cu toate duhurile; cum, câteodată, dragostea pe care o
aveau duhurile pentru noi era la fel de palpabilă ca cea descrisă de misticii creştini
pentru Dumnezeu sau sfinţi.
Trăiam fericite împreună, sora mea, eu şi mama. Peşterile strămoşilor noştri erau
călduroase şi uscate; aveam toate lucrurile de care aveam nevoie ― rochii frumoase şi
bijuterii, şi piepteni minunaţi de fildeş, şi sandale de piele ― pe care ni le aduceau
oamenii în dar, căci nu ne plătea nimeni pentru ce făceam.
În fiecare zi de la Dumnezeu veneau să ne consulte, iar noi puneam duhurilor
întrebările lor. Astfel, încercam să aflăm ce le rezerva viitorul, căci duhurile pot să
ştie parţial asta, în măsura în care anumite evenimente par a fi ineluctabile.
Cu puterea noastră telepatică le citeam minţile şi le ofeream sfaturile cele mai
înţelepte pe care le puteam da. Din când în când, ni se aduceau şi posedaţi, aşa că
făceam exorcisme pentru a-i scăpa de demonul sau de spiritul rău care intrase în ei,
căci la asta se rezuma totul. Când o casă era bântuită de stafii, ne duceam acolo şi-i
porunceam duhului rău să plece.
Cei care o cereau căpătau şi poţiunea magică. Cădeau apoi în transă sau
adormeau şi aveau vise complicate, pline de imagini, pe care noi încercam apoi să le
interpretăm sau să le explicăm.
Pentru astfel de servicii nu aveam nevoie neapărat de duhuri, deşi uneori le
ceream sfatul. Ne foloseam propriile puteri de înţelegere şi de discernământ şi adesea
foloseam informaţiile pe care ni le dădeau chiar cei interesaţi.
Minunea cea mai mare pe care o realizam ― care ne cerea toate forţele şi care navea
rezultate garantate ― era aducerea ploii.
Procedam în două feluri de bază: declanşam ori "ploicică", fenomen simbolic,
mai degrabă demonstrativ, al forţelor noastre, care aducea poporului o mare senzaţie
de calm, de siguranţă, ori declanşam "ploaia cea mare", care era necesară culturilor,
iar aceasta necesita eforturi enorme, fără garanţia succesului.
În ambele cazuri, făceam apel la duhuri, cărora trebuia să le facem multe
complimente, să le chemăm pe nume, să le cerem să se adune şi să îşi unească forţele
la porunca noastră. "Ploicica" era adesea realizată cu ajutorul celor mai familiare
dintre duhuri, cele care ţineau la Mekare şi la mine în mod special şi care o iubiseră pe
mama foarte mult, ca şi pe toate străbunele noastre, şi pe care ne puteam bizui oricând
pentru sarcini grele, căci ne iubeau.
Dar pentru «ploaia cea mare» aveam nevoie de multe duhuri şi, deoarece nu se
înţelegeau întotdeauna bine între ele şi nu aveau chef să coopereze, trebuia să utilizăm
toate mijloacele de seducţie pentru a le convinge să vină. Trebuia să cântăm, să
dansăm. Munceam ore întregi la aşa ceva, şi treptat duhurile se lăsau atrase, se
adunau, se lăsau subjugate de idee şi, în cele din urmă, se puneau pe treabă.
Mekare şi cu mine am reuşit să aducem "ploaia cea mare" doar de trei ori. Dar ce
minunat era să vezi norii adunându-se deasupra văii, să vezi pânzele orbitoare de apă
căzând ca nişte imense perdele. Tot poporul ieşea în ploaie, iar pământul parcă se
umfla, se deschidea, ca să ne mulţumească.
"Ploicica" ne reuşea mai des; o făceam pentru alţii sau doar de plăcerea noastră.
Renumele ne-a venit din realizarea "ploii celei mari", eram cunoscute până în
depărtări. Fusesem dintotdeauna cunoscute drept vrăjitoarele de pe munte; acum însă
veneau să ne consulte şi oameni din regiuni mult mai nordice, din ţinuturi cărora nici
nu le cunoşteam numele.
Oamenii îşi aşteptau rândul în sat înainte să vină la noi să bea poţiunea şi să le fie
descifrate visele. Îşi aşteptau rândul şi pentru a ne cere sfaturi, alteori doar pentru a ne