Anne Rice – cronicile vampirilor 3 (Regina damnatilor) - CARTE BUNA

vacarmul acesta neîntrerupt îi făcea să rămână împietriţi, incapabili de a raţiona,
creierul fiindu-le luat cu asalt de nesfârşitele plângeri ale muritorilor şi ale
nemuritorilor din lumea întreagă.
Privi uriaşul vârf colţuros din faţă. Trebuia să continue, îşi strânse şi mai tare
gluga care-i acoperea faţa. Reluă urcuşul.
Cum poteca o scoase la un mic promontoriu, văzu în fine şi locul spre care se
îndrepta. Templul se ridica dincolo de un imens gheţar, pe o stâncă înaltă. Era o
construcţie de piatră albă aproape invizibilă pe fondul alb, iar turnul clopotniţei îi
dispărea în vălătucii de zăpadă care tocmai reîncepeau să cadă.
Oare cât timp îi va trebui ca să ajungă acolo, chiar la viteza ei? Ştia ce avea de
făcut, dar avea oroare de asta. Trebuia să ridice mâinile, să înfrângă legile naturii şi
propria ei raţiune şi să treacă peste golul care o separa de templu, coborând blând doar
după ce ajungea de partea cealaltă a canionului îngheţat. Nici o alta dintre multiplele
ei puteri n-o făcea să se simtă atât de lipsită de sens, atât de inumană, atât de departe
de fiinţa de rând, muritoare, care fusese ea cândva.
Dar voia să ajungă la templu. Era necesar. Aşa că ridică braţele încet, conştientă
de graţia mişcării. Închise ochii o clipă, impunându-şi să se ridice, şi îşi simţi corpul
îndreptându-se în sus, de parcă nu avea nici o greutate, ca o simplă forţă,
neincomodată de materie, călătorind pe coama vântului doar graţie propriei voinţe.
Lăsă vântul să o poarte îndelung; corpul i se răsuci, o luă în direcţia în care era
împins. Se ridică din ce în ce mai sus, lăsând pământul în urmă, trecu printre nori cu
faţa la stele. Cât de grele i se păreau veşmintele; nu era oare pe punctul de a deveni
invizibilă? Nu era aceasta etapa următoare? Un fir de praf în ochiul Domnului, se
gândi.
Simţi o durere în piept. Ce oroare, să nu mai fii legat de nimic... I se umplură
ochii de lacrimi.
Ca întotdeauna în asemenea momente, trecutu-i îndepărtat de muritoare, de care
se agăţa, îi apăru, mai mult ca oricând, un mit demn de a fi preţuit, în vreme ce toate
celelalte credinţe o lăsau rece. Am trăit, am iubit, am avut un trup fierbinte. Îl vedea
pe Marius, cel ce o crease, nu aşa cum era în prezent, ci cum era la început, când deabia
devenise nemuritor şi-l ardea secretul acela supranatural: "Pandora, iubita mea...
Pandora, vino cu mine, să cerem binecuvântarea Mamei şi a Tatei. Vino în sanctuar."
Desprinsă de totul, disperată, ar fi putut să uite ce destinaţie avea. S-ar fi putut
lăsa purtată până la soare. Dar percepu din nou semnalul acela tăcut, sub formă de
pulsaţie, Primejdie, care-i reaminti scopul călătoriei, întinse braţele, îşi impuse să o ia
din nou spre pământ şi văzu curtea templului, cu rugurile fumegânde. Da, acolo.
Viteza cu care cobora o uimi; pe moment, fu chiar dezorientată. Se trezi în curte,
avu o senzaţie scurtă că o doare peste tot, apoi se simţi doar înfrigurată, dar calmă.
Urletele vântului erau estompate. Muzica din templu străbătea prin pereţi ca o
pulsaţie halucinantă, produsă de tamburine şi tobe, în care se amestecau voci, formând
împreună o incantaţie lugubră şi repetitivă. În faţa ei se ridicau rugurile care trosneau
şi scoteau scântei, unde se înnegreau cadavrele îngrămădite peste grămezile de lemne.
Duhoarea era teribilă. Totuşi, rămase îndelung să se uite la flăcări, să le observe cum
consumau carnea care sfârâia, membrele înnegrite, smocurile de păr, din care ieşeau
brusc vălătuci de fum alb. Se sufoca de duhoare; aerul pur de munte nu pătrundea
până aici.
Privi uşa din depărtare pe care se intra în incinta templului. Avea să îşi folosească
din nou puterile, cu amărăciune. Aşa. Se trezi călcând peste prag, dincolo de uşa care
se deschisese. Fu zăpăcită de lumina dinăuntru, ca şi de aerul cald şi de incantaţiile
asurzitoare.