Anne Rice – cronicile vampirilor 3 (Regina damnatilor) - CARTE BUNA

mâini, să-ncerc să-mi limpezesc mintea, ca să nu le provoc mânia.
Dar regina nu ne mai dădea atenţie, urla cât putea după gardieni, să ne ia pe sus şi
să ne ducă la închisoare, căci a doua zi voia să ne facă din nou proces în faţa întregii
curţi.
Am fost arestate imediat; ascultându-i ordinele date printre dinţi, cu tot veninul
zugrăvit pe faţă, soldaţii ne-au târât din cameră şi ne-au aruncat într-o celulă
neluminată, ca pe orice prizonieri.
Mekare m-a luat de după umeri şi mi-a şoptit că până la răsăritul soarelui să nu ne
gândim decât la nimicuri, ca să nu ne atragem vreo neplăcere; să stăm şi să cântăm
toate cântecele pe care le cunoşteam, mergând prin celulă, ca nici măcar în vis să nu-i
ofensăm cumva pe rege şi pe regină, de care i se făcuse o frică teribilă.
În viaţa mea n-o văzusem pe Mekare atât de înfricoşată. Mekare făcea parte
dintre cei pe care, în general, mânia îi face să se agite ca nebunii; eu, dimpotrivă,
aveam tendinţa de a mă arăta mai fricoasă, închipuindu-mi tot felul de grozăvii.
Când a venit dimineaţa şi a fost sigură că cei doi monştri se duseseră la culcare în
culcuşul lor secret, a izbucnit în lacrimi.
"Eu sunt de vină, Maharet, mi-a spus ea. Totul s-a întâmplat din vina mea. Eu lam
trimis pe Amel împotriva lor. Am încercat să mă abţin; dar Amel mi-a citit în
suflet. A fost exact aşa cum a zis regina."
Nu se mai potolea, învinuindu-se de toate necazurile. Ea îi vorbise lui Amel; ea îl
încurajase, îl ambiţionase, îl flatase. Ea fusese cea care dorise ca toate necazurile cu
putinţă să se abată asupra egiptenilor, iar el îi citise gândurile.
Am încercat să o consolez. I-am spus că nici una din noi nu putea să ţină perfect
sub control ce simţeam în inimă; că Amel ne salvase deja o dată de la moarte; că
nimeni nu putea să prevadă toate consecinţele acestor alternative, al acestor răscruci
îngrozitoare, unde trebuia să ne alegem drumul; că acum trebuia să alungăm din capul
nostru ideea c-am fi vinovate şi să nu mai privim decât în viitor. De pildă, cum am
face să evadăm? Sau să-i influenţăm pe monştri aceia să ne dea drumul? Acum nici
unul dintre spiritele noastre bune nu mai avea cum să-i sperie, nu mai era nici o şansă.
Trebuia să ne gândim, să facem planuri, să facem ceva.
În cele din urmă, s-a întâmplat ce speram eu în secret să se întâmple: a apărut
Khayman. Dar era mai slab şi mai abătut decât înainte.
"Cred că sunteţi pierdute, roşcatele mele, ne-a spus el. Regele şi regina au rămas
în cea mai neagră disperare după cele spuse de voi; înainte să răsară soarele au mers
să se roage în templul lui Osiris. Nu puteaţi să le daţi un pic de speranţă că vor reuşi
să scape de acest blestem? Că oroarea asta va avea un sfârşit?"
"Khayman, există o singură speranţă, a şoptit Mekare. Duhurile pot să-mi fie
martore că nu te împing să faci asta, ci că răspund la întrebare. Dacă vrei să mergi
până la capăt, trebuie să distrugi suveranii. Trebuie să găseşti locul unde se ascund şi
să laşi soarele să-i ardă, căci corpurile lor metamorfozate de curând nu-i suportă
razele."
El s-a îndepărtat, îngrozit de ideea unei astfel de trădări. S-a uitat înapoi, a oftat,
apoi ne-a spus: "Vrăjitoarelor, eu am mai văzut astfel de lucruri, dar nu am curajul să
fac aşa ceva."
Pe măsură ce se scurgea timpul, treceam prin toate chinurile, căci eram sigure că
ne vor trimite la moarte. Dar nu mai aveam regrete pentru cele spuse sau făcute. Aşa
cum zăceam într-un colţ, îmbrăţişate, am continuat să cântăm toate cântecele pe care
le cunoşteam din copilărie, am cântat tot ce învăţasem de la mama. Eu mă gândeam la
fetiţa mea şi am încercat să o vizitez, să mă desprind de trup şi să mă duc în preajma
ei, dar fără poţiunea magică n-am putut. Nu ştiam să o fac altfel.