Anne Rice – cronicile vampirilor 3 (Regina damnatilor) - CARTE BUNA

prea înţeleaptă, iar ele îi dăduseră răspunsuri pe care nu le putea accepta, dar pe care
nici nu le putea respinge.
"Unde sunt sufletele morţilor?" a mai şoptit ea, privind în continuare colierul.
Cât puteam de blând, i-am răspuns că duhurile n-aveau răspuns la asta.
Groază. Oroare. Apoi creierul i s-a pus în mişcare, cum o făcuse întotdeauna,
construind o măreaţă teorie care să poată explica tot ce o făcuse să sufere, care să
îmbine tot ce i se arătase. Acel loc secret şi obscur din sufletul ei devenea din ce în ce
mai mare; ameninţa să o consume pe dinăuntru. Ea nu putea permite să i se întâmple
aşa ceva; trebuia să îşi continue viaţa. Doar era regina Kemetului.
Pe de altă parte, era furioasă împotriva părinţilor şi a profesorilor ei, a preoţilor şi
a preoteselor care o înconjuraseră din copilărie, împotriva zeilor pe care-i adorase şi
împotriva tuturor celor care o încurajaseră, care-i explicaseră că viaţa e frumoasă.
Se lăsase liniştea; pe chipul ei era ceva nou ― frica şi admiraţia dispăruseră; în
locul lor, apăruse o răceală, un soi de dezamăgire, de răutate chiar.
Apoi, cu colierul mamei ei în mână, s-a ridicat şi ne-a declarat că tot ce i-am spus
nu erau decât minciuni. Cei cu care vorbeam noi nu erau decât demoni, demoni care
încercau să o pervertească, atât pe ea cât şi pe zeii care îi protejaseră dintotdeauna
poporul. Cu cât vorbea, cu atât credea mai tare în ce spunea, cu atât era mai pătrunsă
de eleganţa credinţelor ei şi se lăsa în voia acestei logici. Până la urmă, a izbucnit în
plâns şi a început să ne acuze, triumfând asupra obscurităţii din sufletul ei, de care îi
era atât de teamă. Şi-a evocat zeii; a evocat limbajul ei sfânt.
Din nou a privit colierul, iar Amel, spiritul cel rău, furios la culme că nu o
mulţumise aducându-i cadoul acesta, ne-a spus să-i comunicăm că, dacă face ceva
împotriva noastră, o să o bombardeze cu toate obiectele ― bijuterie, cupă de vin,
oglindă, pieptene ― pe care le-ar cere cuiva, le-ar imagina, cărora le-ar simţi lipsa sau
de care şi-ar mai aminti vreodată.
M-ar fi bufnit râsul de n-am fi fost într-o primejdie atât de mare; pentru un spirit
părea o soluţie minunată, dar pentru o fiinţă umană era absolut ridicol. Totuşi,
nimănui nu i-ar plăcea să i se întâmple aşa ceva.
Mekare i-a comunicat Akashei întocmai ce spusese Amel.
"Cel care a adus colierul spune că poate să te bombardeze cu tot felul de obiecte
care să trezească amintiri dureroase, i-a spus ea. Şi te asigur că nici o vrăjitoare de pe
lume n-o să te poată scăpa de el dacă se pune pe rele."
"Unde se află el acum? a urlat Akasha. Vreau să-l văd şi eu pe demonul cu care
aţi vorbit!"
La vorbele acestea, Amel, plin de furie şi de vanitate, şi-a concentrat toate
puterile şi s-a năpustit asupra Akashei, urlând: "Eu sunt Amel, cel rău, cel care
înţeapă!" şi a produs un vârtej de vânt în jurul ei, exact cum făcuse cu mama, doar că
de zece ori mai puternic. În viaţa mea nu mai văzusem atâta furie. Până şi camera
tremura parcă din cauză că acest imens spirit se comprimase şi se mişca într-un spaţiu
atât de mic. Auzeam cum se crăpau cărămizile pereţilor. Pe toată faţa Akashei, ca şi
pe braţe, au apărut mici muşcături, în care se vedeau picături roşii de sânge.
Ţipa neputincioasă. Amel, în schimb, era absolut încântat să pună în practică
talentele lui extraordinare. Mekare şi cu mine eram îngrozite.
Mekare a strigat la el să înceteze. Dar, de data asta, l-a lăudat cât putea, i-a
mulţumit, i-a spus că într-adevăr se dovedea a fi cel mai puternic dintre toate duhurile,
dar că acum era cazul să o asculte şi să îşi arate şi înţelepciunea, nu numai puterea; de
asemenea, că o să-i ceară chiar ea să intervină din nou, când va veni momentul.
Între timp, regele revenise să o apere pe Akasha, la fel ca şi Khayman, la fel ca şi
gărzile. Dar când gărzile au ridicat săbiile să ne omoare, ea le-a poruncit să ne lase în