Anne Rice – cronicile vampirilor 3 (Regina damnatilor) - CARTE BUNA

pe-acolo şi o altă sală? Ce ştia sigur era că dăduse de o scară de metal în spirală, pe
care coborâse până la nişte încăperi ce erau săpate direct în pământ. Pe pereţi erau
câteva becuri micuţe fixate în vechi fasunguri uşoare de porţelan. Trăsese de câte un
lănţişor ca să le aprindă.
Era sigură de asta. Apoi deschisese, în mod sigur, o mare uşă din lemn de
sequoia...
Ani întregi după aceea îi trebuise ca să îşi aducă aminte câte ceva, n-avea decât
crâmpeie de amintire: o cameră largă, cu tavanul jos, mobilată cu scaune de stejar, o
masă şi câteva banchete care păreau să fie făcute din piatră. Şi ce mai era pe-acolo?
Ceva ce i se păruse la început nespus de familiar. Iar apoi...
Apoi, în aceeaşi noapte, uitase totul, în afară de scară. Se făcuse brusc ora zece
seara, ea de-abia se trezise, şi lângă pat era Maharet în picioare. Maharet se apropiase
şi o sărutase. Ce sărut minunat, plin de căldură; îi trimisese un fior prin tot corpul.
Maharet îi spusese că o găsiseră afară lângă pârâu, adormită în poiană şi că pe la
apusul soarelui o aduseseră în casă.
Lângă pârâu? Câteva luni bune îşi amintise cum adormise acolo. De fapt,
amintirea era chiar mai bogată: îşi amintea de pacea şi de calmul pădurii, de cântecul
apei trecând peste pietre. Dar de bună seamă că lucrurile nu se întâmplaseră aşa, acum
era convinsă.
Nici în ziua de azi, după cincisprezece ani, nu descoperise care dintre amintiri
erau cele corecte. Acum camerele erau încuiate. Până şi volumele îngrijite conţinând
istoria familiei se găseau în dosul unor vitrine încuiate, pe care n-avea curajul să le
forţeze.
Totuşi, niciodată nu avusese mai multă încredere în ce-şi amintea. Da, tablete de
argilă acoperite de desene cuneiforme reprezentând persoane, copaci, animale. Le
văzuse, le luase de pe rafturi şi le ridicase la lumina slabă. Scara şi camera care o
înspăimântase, mai mult, care o umpluse de groază, da...fuseseră acolo.
Cu toate astea, aici cunoscuse un adevărat rai, mai cu seamă în zilele şi-n serile
calde de vară, când stătuse ore în şir de vorbă cu Maharet, când dansase cu Maharet şi
cu Mael la lumina lunii. Dată uitării era durerea resimţită după aceea, când încercase
să înţeleagă de ce o trimisese Maharet înapoi acasă, la New York, pentru a n-o mai
lăsa să revină niciodată în casa asta.
Draga mea,
Adevărul e că ţin prea mult la tine. Viaţa mea ar înghiţi-o total pe-a ta dacă
rămânem împreună. Îţi trebuie libertate, Jesse, ca să-ţi faci planurile tale, să îţi
realizezi ambiţiile, visurile...
Nu se întorsese ca să scape de vechea tristeţe, ci pentru a cunoaşte din nou, măcar
pentru câteva ore, bucuria resimţită în trecut.
LUPTÂNDU-SE cu somnul după-amiază, o luase pe aleea lungă printre strejari.
Vechile poteci erau uşor de găsit printre arborii de sequoia. La fel ca şi poiana, înconjurată
de ferigi şi de trifoi, pe malul abrupt al pârâului ce curgea învolburat printre
pietre.
Aici o condusese o dată Maharet printr-un întuneric total, intraseră în apă şi apoi
urmaseră o potecă din pietre. Mael le ajunsese din urmă. Maharet îi turnase nişte vin
şi cântaseră împreună un cântec pe care Jesse nu fusese în stare să şi-l mai amintească
după aceea, deşi, din când în când, se trezea fredonându-i melodia ciudată cu o inex-