Anne Rice – cronicile vampirilor 3 (Regina damnatilor) - CARTE BUNA

încercare, te-ai perfecţionat. În primii ani, când ai intrat în camera mamei tale şi ai
luat-o cu tine în lumea morţilor vieţuitori, n-ai făcut decât o repetiţie generală pentru
spectacolul trezirii mele la viaţă. Eu sunt adevărata Mamă pentru tine, Mama care nu
te va abandona niciodată, eu sunt cea care a murit şi a reînviat. Toate religiile de pe
lume, iubitul meu prinţ, povestesc despre tine şi despre mine.
― Cum aşa? am întrebat-o. Cum ar putea să fie aşa?
― Doar ştii cum. Ştii!
Mi-a luat apoi spada din mână şi i-a examinat cureaua veche, făcând-o să-i lunece
peste palma mâinii drepte. Apoi a aruncat-o pe grămada de lucruri ruginite ― ultimele
rămăşiţe ale vieţii mele de muritor. Toată grămada a început să lunece pe
podeaua plină de zăpadă de parcă ar fi fost suflată de vânt, până a dispărut.
― Renunţă la vechile iluzii, mi-a spus. Uită toate inhibiţiile. Nu folosesc mai
mult decât toată grămada aceasta de arme vechi. Împreună vom transforma în realitate
miturile omenirii. M-a trecut un fior de frig, un fior întunecat de neîncredere, o
tulburare; dar, cu frumuseţea ei, a triumfat din nou asupra mea. Doreai să fii un sfânt
când ai îngenuncheat în capela aceea, mi-a mai zis. Acum ai să fii un Dumnezeu
alături de mine.
Aveam pe buze vorbe de protest; eram înspăimântat; mă cuprindeau tot felul de
presimţiri negre. Ce voia să zică cu vorbele astea?
Brusc, i-am simţit braţele cuprinzându-mă şi ne-am ridicat din turn prin
acoperişul spart. Vântul era atât de aspru, că îmi rănea pleoapele. M-am întors spre ea,
am apucat-o pe după talie şi mi-am sprijinit fruntea de umărul ei.
I-am auzit vocea dulce şoptindu-mi la ureche să dorm. Aveau să treacă multe ore
până să apună soarele în locul spre care ne îndreptam, acolo unde aveam să primesc
prima lecţie.
Lecţie. Pe neaşteptate iar plângeam, lipindu-mă de ea, plângeam pentru că mă
simţeam pierdut, iar ea era singura de care puteam să mă lipesc. Aşteptam terorizat să
aflu ce voia de la mine.
2
MARIUS: REUNIUNEA
SE regăsiră la marginea pădurii de sequoia, cu hainele făcute zdrenţe, cu ochii
înroşiţi de vânt. Pandora era la dreapta, Santino la stânga lui Marius. Din casă, traversând
peluza cu paşi mari, se îndrepta spre ei Mael.
Fără o vorbă, îl îmbrăţişa pe Marius.
― Ah, prietene, spuse acesta cu o voce obosită. Total epuizat, se uita peste
umărul lui Mael la
ferestrele luminate ale casei. Ghicea, dincolo de structura vizibilă cu acoperişul ei
ascuţit, o imensă locuinţă ascunsă în inima muntelui.
Şi ce-l aştepta în interiorul ei, ce-i aştepta pe ei toţi? De-ar fi fost măcar în stare
să se concentreze, de-ar fi putut măcar să se simtă câtuşi de puţin cel dinainte...
― Sunt epuizat... Îi spuse lui Mael. Călătoria asta mi-a făcut rău. Dă-mi voie să
mai rămân puţin aici. Pe urmă vin şi eu.
Marius nu avea nimic împotriva puterii de a se deplasa prin zbor, cum ştia că
avea Pandora, dar, invariabil, îl obosea. În noaptea aceasta, mai mult decât în oricare
alta, fusese pus la încercare serios; avea acum nevoie să simtă pământul sub picioare,
să tragă pe nări mirosul pădurii, să cerceteze de la distanţă casa aceasta, bucurându-se