Anne Rice – cronicile vampirilor 3 (Regina damnatilor) - CARTE BUNA

subţiri încleştate pe braţele zvelte.
― Nu chiar aşa de departe, zise Armand. Şi se mişcă extrem de repede!
― Dar în ce direcţie avansează? întrebă Maharet. Vine spre noi?
Nu mai aşteptă răspunsul. Nici ei nu dădeau impresia că ar putea să i-l dea.
Ridică o mână să îşi acopere ochii, de parcă durerea din ei era insuportabilă; apoi,
luând-o în braţe pe Jesse şi sărutând-o pe neaşteptate, le spuse celorlaţi somn uşor.
Marius închise ochii; încercă din nou să vadă chipul care-i apăruse. Ce purta pe
ea oare? Ceva dintr-o pânză aspră, ca un poncho ţărănesc, aruncat pe ea, ceva cu o
gaură prin care trecea capul. Şi legat în jurul taliei, da, asta simţise. Încercă să vadă
mai mult, dar nu mai putu. Ceea ce percepuse însă foarte limpede era o putere nelimitată
şi un elan pe care nimic nu-l putea opri, cam asta era tot.
Când deschise din nou ochii, lumina dimineţii se instala sclipitoare în camera din
jur. Armand stătea lângă el şi îl ţinea în continuare în braţe; totuşi, Armand dădea
impresia că-i singur şi că nimic nu-l tulbură; ochii i se mişcară doar o clipă, privind
spre pădure, care dădea impresia că apasă asupra întregii case, prin toate ferestrele, de
parcă ar fi ajuns până la marginea terasei.
Marius îl sărută pe frunte pe Armand. Apoi făcu exact ce făcea Armand.
Privi cum camera se umple de lumină; cum lumina se înteţeşte la ferestre; privi
cum se luminau culorile superbe ale imensei tapiserii de pe perete.
5
LESTAT:
ACESTA ESTE TRUPUL MEU,
ACESTA ESTE SÂNGELE MEU
CÂND m-am trezit era linişte; aerul era curat şi călduţ, cu miros de mare.
Nu mai aveam deloc noţiunea timpului. După ameţeala pe care o simţeam îmi
dădeam seama că nu dormisem o zi întreagă. Şi că locul acela nu era un adăpost
propice.
Probabil că înaintasem o dată cu noaptea în jurul globului sau ne mişcasem la
întâmplare prin spaţiu, deoarece Akasha poate n-avea nevoie de somn.
Eu unul aveam, asta era evident. Dar eram prea curios ca să nu prefer trezia. Şi,
cinstit vorbind, eram foarte nefericit. Cu atât mai mult, cu cât visasem că beau sânge
uman.
Eram într-un dormitor imens, cu terase spre apus şi spre nord. Se simţea parfumul
mării, ba chiar se auzeau şi valurile, dar briza rămânea uşoară şi parfumată. Fără
grabă, mi-am plimbat privirea prin cameră.
Era mobilată somptuos, obiecte vechi, probabil de origine italiană ― delicate şi,
în acelaşi timp, cu ornamentaţie bogată ― dar erau şi piese mai moderne, la fel de
luxoase. Patul pe care eram întins avea patru coloane aurite şi baldachin de mătase; pe
el era o plapumă de puf şi cuvertură de mătase. Podelele vechi erau ascunse de un
covor alb, gros.
Mai încolo era o măsuţă de toaletă pe care se aflau tot felul de borcanele şi
obiecte de argint care sclipeau, precum şi un telefon alb, demodat, de o formă ciudată.
Scaune îmbrăcate în catifea, un imens televizor, etajere pe care era instalată o întreagă
combină muzicală stereo; măsuţe lustruite, peste tot, pe care se îngrămădeau ziare,
scrumiere, carafe cu vin.
După toate aparenţele, aici trăiseră oameni cu o oră înainte, dar acum erau morţi.