Anne Rice – cronicile vampirilor 3 (Regina damnatilor) - CARTE BUNA

nu are importanţă. Bietele sate pe care le-am cucerit nu au evoluat aproape de loc de
mii de ani. Lasă-mă să-ţi arăt lumea mea, Akasha. Măcar o părticică din ea! Vino cu
mine, să mergem ca doi spioni prin oraşe. Nu ca să le distrugem, ci ca să vedem!
I s-a limpezit din nou privirea. Se scutura din tor-poare. Mi-a răspuns la
îmbrăţişare, iar eu i-am dorit iarăşi sângele. Nu mă mai puteam gândi la nimic altceva,
chiar voind să rezist tentaţiei; m-a podidit iar plânsul văzându-mă atât de lipsit de
voinţă. Asta era tot ce-mi doream. Pe ea o doream, dar nu puteam lupta împotriva
acestei dorinţe. Îmi apăreau în minte toate imaginile fanteziste, de pe vremea când îmi
imaginasem că o trezesc din nemişcare, că o iau cu mine la operă, prin muzeele şi
sălile de concerte din toate capitalele lumii, prin magazinele imense, pline de cele mai
frumoase şi mai nemuritoare obiecte meşteşugite cu artă de femei şi de bărbaţi de-a
lungul secolelor, care treceau dincolo de bine şi de rău, dincolo de greşelile şi de
slăbiciunile fiecărui suflet.
― Dar ce-avem noi de-a face cu lucruri atât de derizorii, dragostea mea? mi-a
şoptit. Vrei să mă înveţi cum e lumea ta? Vai, ce orgoliu! Ca totdeauna, timpul nu mă
atinge.
Dar acum se uita la mine cu o privire neînchipuit de tristă. Durere, asta i se citea
în ochi.
― Am nevoie de tine! mi-a şoptit.
Pentru prima oară am văzut lacrimi şi-n ochii ei.
Era insuportabil. Am simţit cum mă cuprind fiori reci, ca întotdeauna la o mare
durere. Dar ea mi-a pus degetele pe buze, făcându-mă să tac.
― Foarte bine, iubirea mea, mi-a spus. O să mergem la fraţii şi la surorile tale
dacă aşa vrei. O să mergem la Marius. Dar, înainte de asta, dă-mi voie să te mai ţin o
clipă lângă mine, strâns lângă inima mea. Vezi tu, nu pot fi alta decât sunt. Asta e
fiinţa pe care ai înviat-o cu cântecele tale, asta sunt!
Am vrut să protestez, să neg, să reiau discuţia care ne făcuse să ne certăm, care o
făcuse să sufere. Dar nu-mi mai găseam nici un cuvânt, privind-o în ochi. Brusc, miam
dat seama ce se întâmplase. Găsisem modalitatea de a o opri, găsisem cheia;
fusese tot timpul la îndemâna mea. Nu era vorba de iubirea pentru mine, ci de nevoia
de a mă avea lângă ea. Nevoia de a avea măcar un singur aliat în toată această imensă
împărăţie, de-a se simţi alături de un suflet făurit ca şi al ei, din aceeaşi materie.
Crezuse că putea să mă facă exact ca ea, iar acum ştia că nu poate.
― Nu, nu, n-ai dreptate, a mai spus, cu ochii încă plini de lacrimi. Tu eşti doar
prea tânăr şi ţi-e frică. A zâmbit. Îmi aparţii cu totul. Şi dacă va trebui, n-o să ezit să-ţi
aduc pieirea, prinţul meu drag.
N-am vorbit. Nu puteam. Îmi dădeam seama că întrezărisem adevărul. Deşi ea nar
fi recunoscut asta în vecii vecilor. De atâtea secole, nici chiar în nemişcare, nu mai
fusese singură; nu cunoscuse atâta izolare. Căci, vai, nu era vorba doar că pe atunci îl
avea pe Enkyl alături sau că Marius venea să-i pună la picioare tot felul de ofrande.
Era ceva mult mai profund, mult mai important decât atâta; nicicând nu avusese de
dat o bătălie de idei, în care să caute argumentele de una singură!
Îi curgeau lacrimi pe amândoi obrajii. Două dâre de un roşu violent. Colţurile
gurii îi erau lăsate în jos. Sprâncenele îi formau o cută pe frunte, deşi faţa continua săi
strălucească la fel ca întotdeauna.
― Nu, Lestat, a spus din nou. Greşeşti. Dar trebuie să ducem până la capăt ce-am
început; dacă va trebui ca ei să piară cu toţii, ca să te pot păstra pe tine, vor pieri.
Şi-a deschis braţele. Am vrut să mă îndepănez de ea, să mă revolt împotriva ei,
împotriva ameninţărilor ei, dar nu m-am mişcat din loc, iar ea s-a apropiat.
Iată; briza călduţă dinspre Marea Caraibilor; mâinile ei mişcându-se pe spatele