Anne Rice – cronicile vampirilor 3 (Regina damnatilor) - CARTE BUNA

Uneori zicea că-i e frică de pierderea memoriei; că-l putea apuca brusc şi că navea
să mai ştie să se întoarcă acasă. Dar în trecut i se întâmplase din cauza suferinţei,
iar acum era fericit din cale afară. Voia să ştim asta; era nemaipomenit de fericit că e
cu noi.
Se părea că ajunseseră la o înţelegere ― indiferent unde s-ar fi dus, juraseră să se
întoarcă. Acesta urma să fie adăpostul nostru, sanctuarul. Nu mai putea fi ca înainte.
Hotărau împreună tot felul de lucruri. De pildă, nimeni nu trebuia să mai creeze
alţi vampiri sau să mai scrie vreo carte, deşi ştiau că eu chiar asta făceam,
scărmănându-le gândurile şi extrăgând din ele tot ce puteam, cum ştiau şi că n-aveam
de gând să mă supun la nici un fel de regulă din partea nimănui, cum n-o făcusem
niciodată.
Se simţeau uşuraţi că în ziare nu se mai scria despre Lestat şi că scandalul de la
concert fusese uitat. Nu fuseseră nici morţi, nici persoane grav rănite. Toată lumea
fusese bine plătită ca să îşi ţină gura; grupul meu, după ce primise partea de câştig din
toate cele, umbla acum din nou prin ţară în turneu, sub vechiul lui nume.
Până şi răscoalele ― scurta epocă a miraculoaselor apariţii ― fuseseră date
uitării, deşi nu se găsiseră explicaţii perfect plauzibile.
Nu, nici revelaţii, nici perturbaţii, nici intervenţii; acesta le era legământul
solemn; în privinţa victimelor ― atenţie cum le mascaţi moartea!
Nu se mai opreau din a-l bate la cap cu asta pe delirantul de Daniel, căci chiar
într-un oraş de talia lui Miami, unde violenţa era în floare, nu era niciodată exclus să
se descopere ceva pornind de la resturile cinei cuiva...
Ah, Miami. Iar îi percepeam zgomotele, atâtea fiinţe disperate, atâtea mecanisme
în funcţiune, care mai mici, care mai mari. Ceva mai devreme le lăsasem să mă
învăluie lungit pe divan. Nu-mi mai era imposibil să-mi direcţionez auzul, să cern şi
să centrez sau să amplific sunetele, un cor întreg de sunete diverse. Dar eram
complexat, nu eram încă în stare să-mi folosesc noile puteri cu convingere.
Oricum, îmi făcea mare plăcere să fiu pe-aproape de oraşul acesta. Îmi plăcea şi
mizeria, şi luxul din el; şi hotelurile vechi dărăpănate, dar şi turnurile pline de lumini,
îmi plăceau vânturile care-l cutreierau, mirosul de putreziciune. Ascultam cu nesaţ
neîncetata lui muzică urbană, care turuia ca un motor în cală.
― Atunci de ce nu te duci pe-acolo?
Era Marius.
Am ridicat ochii de pe ecran. Cu încetinitorul, doar ca să-l enervez niţel, deşi era
cel mai răbdător dintre nemuritori.
Era în uşa terasei, cu braţele încrucişate, cu un picior peste celălalt. Având în
spate toate luminile oraşului. Oare în lumea lui antică, se văzuse vreodată aşa ceva?
Un astfel de spectacol, un oraş luminat astfel, cu turnuri strălucind ca nişte bare pe
fondul focului din sobă?
Îşi scurtase părul; purta haine simple, elegante, tipice secolului al douăzecilea:
pantaloni şi jachetă de mătase gri, dar şi ceva roşu, căci punea întotdeauna ceva roşu
pe el, de data asta era vorba de o cămaşă cu guler pe gât.
- Mi-ai face mare plăcere să mai laşi cartea aceea deoparte şi să vii cu noi în
salon, mi-a spus. Stai încuiat în cameră de mai bine de-o lună.
― Ies din când în când, i-am răspuns.
Îmi plăcea să-l privesc, să mă uit în ochii lui albaştri ca de neon.
― Cartea aceasta, a adăugat, cu ce scop o scrii? N-ai vrea să-mi spui măcar atât?
Nu i-am răspuns. A mai încercat o dată, deşi şi-a păstrat tot tactul.
― N-a fost suficient că ai scris cântecele? Că ţi-ai publicat autobiografia?