Anne Rice – cronicile vampirilor 3 (Regina damnatilor) - CARTE BUNA

Marius se întoarse în casă.
Îi rămâneau o oră-două până să fie forţat de lumină să se ducă la culcare şi, deşi
era obosit, nu voia să renunţe la ele. Parfumul minunat de proaspăt al pădurii îl
copleşea, începuseră şi păsările să cânte, iar poiana răsuna de murmurul cristalin al
unui pârâu.
Se întoarse în marea sală a clădirii făcute din cărămizi văruite, unde focul arsese
până la ultima surcică. Se trezi stând lângă o tapiserie imensă care acoperea aproape o
jumătate din perete.
Încetul cu încetul, îşi dădu seama ce avea în faţa ochilor: muntele, valea,
minusculele siluete ale gemenelor, împreună în marea poiană, sub soarele arzător al
amiezii. O dată cu asta îi reveni în minte ritmul calm al povestirii lui Maharet şi
claritatea imaginilor pe care le transmisese prin vorbele ei. Cât de aproape părea
poiana aceea însorită şi cât de diferită de ceea ce văzuse în vis! Visul nu-l făcuse să se
simtă aproape de cele două femei! Dar acum le cunoştea; cunoştea şi casa aceasta.
Ce mister profund era amestecul acesta de simţăminte, în care mâhnirea se asocia
cu ceva ce, în mod necontestat, prezenta elemente pozitive, bune. Sufletul lui Maharet
îl atrăgea, mai ales prin complexitatea lui particulară, şi ar fi dorit să-i poată comunica
asta.
Apoi se miră de el însuşi: timp de câteva minute reuşise să uite de propria lui
suferinţă, de propria lui amărăciune. Probabil că sufletul lui se vindeca mai iute decât
crezuse.
Sau poate asta venea din faptul că se gândise la ceilalţi ― la Maharet, mai înainte
la Louis şi la ce avea nevoie să creadă Louis. Pe toţi dracii, Lestat era probabil
nemuritor. Brusc îi apăru în minte gândul amar că Lestat avea probabil să
supravieţuiască tuturor acestor încercări, chiar dacă el, Marius, nu reuşea.
Dar asta era o presupunere de care putea să se lipsească. Unde era Armand? Se
dusese şi el în adâncurile pământului să doarmă? Dacă ar fi putut să fie acum cu
Armand...
Se îndreptă iar spre uşa care ducea în subsoluri, dar ceva îi atrase atenţia în altă
parte. Prin altă uşă, întredeschisă, se vedeau două siluete, foarte asemănătoare
gemenelor de pe tapiserie. Erau Maharet şi Jesse care se ţineau de braţ, aplecându-se
pe fereastra dinspre răsărit, observând nemişcate cum creştea lumina peste pădurea
întunecată.
Tresări violent şi trebui să se ţină de cadrul uşii ca să nu cadă, fiind invadat de o
serie de imagini. Nu mai era în junglă acum; în depărtare se vedea o autostradă care
ducea spre nord, parcă printr-un ţinut deşertic, ars. Făptura se oprise, zguduită. Din ce
cauză? O imagine a celor două femei cu părul roşu? Auzi cum făptura îşi reluă mersul
neostenit; văzu picioarele pline de noroi, de parcă erau ale lui; mâinile la fel de pline
de noroi, tot ca şi cum ar fi fost ale lui. Apoi observă cum cerul lua foc şi oftă
profund.
Când deschise din nou ochii, Armand îl susţinea. Maharet, cu ochii aceia
împăienjeniţi de muritor, îl implora să-i spună exact ce văzuse. Cu încetul,
redescoperi camera din jurul lui, mobilele confortabile, apoi, aplecate deasupra lui,
chipurile nemuritorilor, care fără să fie legaţi în vreun fel, aparţineau totuşi acestui
loc. Închise ochii, apoi îi deschise din nou.
― A ajuns în emisfera noastră, spuse el, dar e încă mult prea la est. Acolo tocmai
a răsărit soarele, arde tot cerul.
El simţise văpaia aceea ucigătoare! Ea se vârâse în pământ; percepuse şi asta.
― E foarte la sud de noi totuşi, spuse Jesse.
Cât de fragilă părea şi ea în acest început de dimineaţă, cu degetele ei lungi şi