Anne Rice – cronicile vampirilor 3 (Regina damnatilor) - CARTE BUNA

n-ar fi răspuns... ei bine, asta ne-ar fi fost imposibil de suportat.
Apoi a venit seara, iar regina a trimis după noi; am fost duse la curte.
Am fost copleşite, deşi dispreţuiam genul acesta de spectacol, de tabloul pe care-l
prezentau Akasha şi Enkyl pe tron. Regina era şi pe atunci ca şi acum ― o femeie
superbă, cu umerii drepţi şi braţele pline, cu' o faţă aproape prea perfectă ca să
exprime inteligenţă, era o fiinţă seducătoare, cu o voce cristalină. Pe rege îl vedeam
acum ca suveran, nu ca soldat. Avea părul împletit în codiţe şi purta fustanela
tradiţională şi toate bijuteriile rituale. Ochii lui negri exprimau la fel de multă sinceritate
ca şi înainte, dar nu ne-a trebuit mai mult de-un moment ca să ne dăm seama că
Akasha era cea care stăpânea acest regat, ea şi numai ea. Ea era aceea care avea şi
darul de a vorbi celorlaţi, măiestria comunicării.
De la primele vorbe ne-a declarat că poporul nostru căpătase ce merita pentru
barbaria lui; că oamenii fuseseră trataţi cu milostivenie, căci după toate regulile, nişte
mâncători de carne de om ar fi trebuit să sufere o moarte lentă. Ne-a mai declarat că
mila care ne fusese arătată nouă se datora faptului că eram vestite vrăjitoare, de la care
egiptenii aveau ceva de învăţat; că voiau să cunoască tot ce ştim despre tărâmurile
invizibile.
Pe dată, de parcă ce spusese nu avea nici o însemnătate, a început să ne pună
întrebări. Cine erau demonii pe care-i invocam? De ce unii erau buni cu toate că erau
demoni? Nu erau mai degrabă zei? Cum făceam să aducem ploaia?
Eram mult prea îngrozite de cinismul ei ca să-i dăm vreun răspuns. Simţindu-ne
complet jignite de asprimea comportamentului ei, i-am întors spatele şi ne-am refugiat
una în braţele celeilalte, plângând.
În plus, din discursul ei emana încă ceva, ceva ce venea de la viteza cu care
vorbea, din dezinvoltura întrebărilor, din accentul pus pe vreo silabă sau alta: ne era
clar că regina minţea, poate chiar fără să îşi dea seama.
Interpretarea profundă a minciunii ei, pe care-am făcut-o închizând ochii, ne-a
revelat adevărul, pe care ea cu siguranţă, l-ar fi negat.
Poporul nostru pierise pentru că voise să ne aducă pe noi la curte! îşi trimisese
regele şi soldaţii să poarte acest război sfânt doar pentru că-i refuzasem invitaţia
dinainte, doar pentru că voia să ne aibă la dispoziţia ei. Asta din pură curiozitate.
Asta văzuse mama când pipăise tăbliţa trimisă de rege şi regină. Poate că, în felul
lor, duhurile tot asta presimţi-seră. Noi însă de-abia acum înţelegeam câtă monstruozitate
se ascundea în dosul curiozităţii ei.
Poporul nostru fusese distrus pentru că noi atrăsesem atenţia acestei regine, la fel
cum atrăgeam atenţia duhurilor; noi eram la originea nenorocirii care se abătuse asupra
poporului nostru.
De ce oare nu ne luaseră soldaţii doar pe noi, ne chinuiam noi să înţelegem, de ce
nu fuseseră lăsaţi în pace ceilalţi? De ce se puseseră să distrugă tot poporul?
Tocmai asta era oroarea: un văl de moralitate fusese aruncat peste intenţiile
reginei, un văl prin care nici ea, nici ceilalţi nu mai vedeau nimic.
Ea se convinsese că poporul nostru merita exterminarea, da, asta era, pentru că
eram sălbatici, deşi nu făceam parte din poporul egiptean, iar teritoriile noastre se
aflau la mare distanţă. Şi, desigur, îi convenea să ne arate nouă milă după aceea, noi
aveam să fim cruţate şi aduse în faţa ei, ca să îşi satisfacă ea curiozitatea. Şi, de bună
seamă, până ajungeam la curte trebuia să ne simţim recunoscătoare şi gata să-i
răspundem la întrebări.
În spatele acestei viclenii, am distins mintea capabilă să construiască asemenea
contradicţii.
Regina nu avea o etică veritabilă, faptele ei nu se sprijineau pe adevărate valori