Anne Rice – cronicile vampirilor 3 (Regina damnatilor) - CARTE BUNA

De bună seamă că-i plăcea şi sângele victimelor. Se-nţelegea de la sine. Asta nici
nu făcea parte din gluma despre plăcerile lui. Moartea nu i se părea amuzantă. Îşi
pândea victimele în tăcere; nu voia să le cunoască. Doar de-i vorbea vreunul şi scăpa
cu viaţă imediat. Nu era frumos, după părerea lui, să le vorbeşti fiinţelor acestora
dulci, cu ochi blânzi, pentru ca apoi să le hăpăi sângele, să le rupi oasele şi să sugi
măduva, să le striveşti trupul până nu rămânea nimic din el. Căci aşa se hrănea el
acum, în modul acesta violent. Nu prea mai simţea nevoia de a bea sânge; dar îi făcea
plăcere. Iar dorinţa era mai puternică decât voinţa, îl devora ca un foc purificator,
neavând nimic de-a face cu setea. Ar fi putut să omoare chiar doi-trei pe noapte.
Totuşi, era sigur, dar absolut sigur, că şi el fusese o fiinţă umană cândva. Că se
plimbase şi el în miezul zilei, când bătea soarele, da, da, făcuse asta cândva, deşi
acum era sigur că nu putea să o mai facă. Se vedea pe sine stând la o măsuţă simplă de
lemn şi tăind o piersică cu un cuţit mic de aramă. Ce frumos era fructul din faţa lui!
Şi-i ştia gustul. Ştia şi gustul pîinii şi al berii. Vedea cum sclipea soarele peste toată
întinderea de nisip galben care se întindea pe zeci de kilometri afară. "Întinde-te la
umbră şi dormi când bate soarele!" îi spusese cineva într-o zi. Fusese aceea oare
ultima zi din viaţa lui de om? Odihneşte-te, da, căci astă seară, regele şi regina vor
aduna toată curtea şi se va întâmpla ceva groaznic, ceva...
Dar nu-şi amintea cu precizie ce.
Fără să ştie cum, aşa ştiuse, adică aşa stătuseră lucrurile până în seara aceea.
Seara aceea...
Nici auzind cântecele lui Lestat, nu îşi amintise. Personajul era fascinant, cam
asta era tot. Ce poveste! Un cântăreţ de rock care se lăuda că ar fi băutor de sânge.
Chiar dacă arăta de parcă venea de pe altă lume ― dar cam la fel arătau cu toţii la
televizor. Foarte mulţi oameni din lumea ameţitoare a rockului arătau ca de pe altă
lume. Iar în vocea lui Lestat era atâta emoţie omenească.
Nu doar emoţie; mai era şi o enormă ambiţie, de asemenea, omenească. Lestat
voia să devină erou. Într-unui din cântece spunea printre altele: "Desluşiţi-mi rostul:
rolul meu e răul / Dacă îl joc bine, bine-i tot ce fac."
Fascinant. Numai o fiinţă umană putea să inventeze un astfel de paradox. Ştia el
asta foarte bine, de bună seamă, căci şi el fusese o fiinţă umană.
E-adevărat că acum avea o percepţie supranaturală a lucrurilor. Asta aşa era.
Fiinţele umane n-aveau capacitatea lui de a privi numai un mecanism ca să-i şi
înţeleagă principiul. De asemenea, totul i se părea "cunoscut" ― asta ţinea tot de
puterile lui supranaturale. În definitiv, nimic nu-l suprindea vreodată. Nici fizica
cuantică, nici teoriile evoluţioniste, nici picturile lui Picasso, nici procesul iniţiat de
inocularea microbilor la copii tocmai pentru a-i proteja contra vreunei boli. Nu, i se
părea că avusese conştiinţa acestor lucruri chiar înainte de orice amintire despre sine.
Înainte de-a fi putut spune: "Gândesc, deci exist!"
Dar lăsând de o parte toate astea, se putea lăuda totuşi că-şi păstrează un unghi de
vedere uman. Asta n-o putea nega nimeni. Simţea suferinţele umane cu o acuitate ciudată
şi înfiorătoare. Înţelegea ce înseamnă dragostea şi singurătatea, ah, da, ştia asta
mai bine decât orice, o simţea şi mai profund când asculta cântecele lui Lestat. De
aceea se silea să nu dea atenţie vorbelor.
Mai era ceva. Cu cât bea mai mult sânge omenesc, cu atât mai omenesc arăta el
însuşi.
Când apăruse mai întâi în această epocă, nu avea deloc o înfăţişare firească. Era
un schelet respingător, se afla în Grecia pe o şosea spre Atena, oasele îi erau acoperite
de vene de cauciuc, iar pe deasupra avea un strat de piele lividă. Îngrozea pe oricine lar
fi văzut. Toţi se îndepărtau înspăimântaţi. Dar el citea în minţile celorlalţi ― se