Anne Rice – cronicile vampirilor 3 (Regina damnatilor) - CARTE BUNA

până la castel şi să intri pe poarta de lemn! Ca o trecere pe un alt tărâm. Auzea în cap
o melodie, ceva aproape uitat, ceva ce obişnuia să cânte Maharet.
Apoi, dintr-o dată, deosebi o reală deschizătură în perete, mascată de poarta
pictată!
Se aplecă. Se uită atent la liniile de pe perete. Da, avea în faţă o deschizătură
pătrată, pe care n-o observase sub aburii de la maşina de dezlipit. Se aşeză în
genunchi lângă ea şi o atinse. Era o uşiţă reală de lemn. Luă imediat şurubelniţa şincercă
să o deschidă. Degeaba. Apăsă pe o latură, apoi pe cealaltă. Nu reuşea decât să
strice pictura de pe perete, fără nici un rezultat.
Apoi se lăsă pe călcîie şi se uită cu atenţie. O poartă pictată ce acoperea o uşiţă de
lemn. În dreptul mânerului porţii un punct mai uzat. Aha! întinse mâna şi atinse
punctul acela. Uşiţa se deschise singură. Cât se poate de simplu.
Ridică lanterna. O nişă îmbrăcată în lemn. Şi înăuntru, câteva obiecte. Un
carneţel legat în piele! Un şirag de mătănii, aşa părea, şi o păpuşă, o păpuşă foarte
veche, cu cap de porţelan.
Un moment ezită să le atingă. Avea senzaţia că violează un mormânt. Dinăuntru
venea un parfum uşor. Doar nu visa, nu-i aşa? Nu, o durea prea tare capul ca să fie
vis. Băgă mâna în nişă şi luă mai întâi păpuşa.
Corpul era rudimentar comparat cu modelele moderne, totuşi membrele făcute
din lemn se îmbinau corect şi erau frumos cioplite. Rochiţa albă şi panglica lată de
culoarea levănţicii din talie erau putrede, se rupeau în bucăţele. Dar capul de porţelan
era superb, ochii albaştri, din bile grele, erau perfecţi, peruca de păr blond era intactă.
"Claudia", şopti ea.
Propria voce o făcu să-şi dea seama ce linişte era în jur. Nu se mai auzea nici un
zgomot de circulaţie la ora asta. Doar trosnetul scândurilor vechi. Pe o măsuţă de
lângă ea o lampă cu petrol împrăştia o lumină dulce. Şi iarăşi clavecinul, de data asta
cineva cânta Chopin, Valsul minutelor, cu acelaşi talent nemaipomenit. Rămase privind
în tăcere păpuşa din poală. Îi venea să-i pieptene părul, să-i aranjeze panglica.
Îi reveniră în minte momentele culminante din Interviu cu un vampir, distrugerea
Claudiei la Paris. Clau-dia, prinsă de lumina ucigătoare a soarelui într-un puţ de
aerisire din care nu avea cum să iasă. Jesse simţi o durere surdă, apoi îşi auzi inima
bătând rapid. Claudia pierise, în vreme ce ceilalţi continuau să existe. Lestat, Louis,
Armand...
Cu o tresărire îşi dădu brusc seama că mai erau şi alte lucruri în nişă. Întinse
mâna după carnet.
Un jurnal! Paginile erau friabile, pline de pete de vechime. Dar se vedea încă
scrisul desuet în cerneală sepia, mai cu seamă că acum erau aprinse toate lămpile cu
petrol şi toată camera era plină de o lumină strălucitoare. Citi direct în franceză, fără
nici o greutate. Prima notă era datată 21 septembrie 1836:
Louis mi-a oferit carnetul acesta de ziua mea. Să fac cu el ce vreau eu, mi-a spus.
Poate o să-mi facă plăcere să copiez aici versurile care mi se par pe gustul meu şi apoi
o să i le citesc şi lui.
Nu prea înţeleg bine ce înseamnă că e ziua mea. E oare ziua de 21 septembrie,
data la care m-am născut sau cea la care m-am despărţit de tot ce e uman pentru a
deveni ceea ce sunt acum?
Domnilor părinţilor mei nu le convine niciodată să-mi clarifice acest lucru. S-ar
zice că nu se face să abordezi un subiect ca acesta. Louis îşi ia o expresie de
nedumerire, apoi de nefericire totală, pentru ca, în final, să îşi reia cititul ziarului. Iar
Lestat îmi zâmbeşte, îmi cântă o bucată de Mozart, apoi îmi răspunde, ridicând din