Anne Rice – cronicile vampirilor 3 (Regina damnatilor) - CARTE BUNA

Apoi, familiile nobile, cei care urmaseră tradiţia consumării decedaţilor, s-au adunat
în jurul casei. Regele şi regina făceau o greşeală; era momentul să ia cineva frâiele
destinului Kemetului. La căderea nopţii au intrat în casa lui Khayman înarmaţi cu
pumnale. Urmăreau să-i ucidă şi pe rege şi pe regină, iar dacă poporul avea să se
ridice, aveau intenţia să spună că i-a ucis demonul, cine ar fi putut să zică altfel?
Demonul avea să se potolească, dacă-i vedea morţi pe rege şi pe regină care le
persecutaseră pe gemene.
Cea care i-a văzut venind a fost regina; şi când ea s-a repezit spre ei, ţipând, au
lovit-o cu pumnalele în piept, iar ea a căzut jos muribundă. Regele i-a sărit în ajutor,
dar a fost şi el înjunghiat fără milă; conspiratorii au fugit apoi din casă, căci demonul
nu se potolise în nici un fel.
În vremea asta Khayman stătea în genunchi în fundul grădinii, părăsit de
gardienii care se dăduseră de partea tradiţionaliştilor. Se aşteptase să i se curme şi lui
viaţa o dată cu a servitorilor familiei regale. Atunci a auzit el vaietul îngrozitor al
reginei. Nu mai auzise niciodată un sunet ca acela. Conspiratorii, la fel de înfricoşaţi
de acest strigăt, au luat-o la goană în graba cea mai mare.
Tot Khayman, credinciosul intendent al regelui şi al reginei, a fost acela care a
smuls o torţă din suportul ei şi a pornit în ajutorul suveranilor lui.
Nimeni n-a încercat să-l oprească. Toţi s-au ascuns, de teamă. Khayman a intrat
singur în casă.
În casă era o beznă profundă, nu venea lumină decât de la torţa lui. Iată ce-a văzut
Khayman:
Regina zăcea pe podea, zvârcolindu-se în chinurile morţii şi cu tot sângele
scurgându-i-se din răni, în vreme ce în jurul ei se încolăcise un soi de nor rosietic;
parcă se afla în mijlocul unui vârtej sau a unei vijelii încărcate de particule de sânge.
Regina se zvârcolea în mijlocul acestui vârtej sau ploaie, sau cum vreţi să-i ziceţi, şi
se învârtea în toate direcţiile, de i se rostogoleau şi ochii în cap. Regele zăcea pe
spate.
Instinctul îi dicta lui Khayman să o rupă la fugă. Să se ducă cât mai departe putea.
În momentul acela l-a bătut gândul să părăsească definitiv ţara. Dar jos zăcea regina
lui, luptându-se să mai inspire o gură de aer, cu spatele arcuit, agăţându-se cu
disperare cu mâinile de podea.
Norul de sânge care o înconjura, umflându-se şi contractându-se în jurul ei, a
devenit foarte dens, apoi a dispărut brusc, de parcă ar fi fost aspirat de rănile ei
deschise. Corpul reginei s-a potolit; apoi ea s-a ridicat încetişor, cu ochii aţintiţi drept
înainte, a scos un strigăt gutural, neomenesc şi a tăcut.
Nu se mai auzea nici un zgomot, în afară de trosnetul torţei, iar ea stătea şi se uita
la Khayman. Atunci au apucat-o din nou nişte convulsii şi i-au ieşit ochii din orbite,
de parcă murea. Dar criza a trecut. Şi-a pus o mână la ochi să şi-i ferească de lumina
torţei, de parcă îi făcea rău, apoi s-a întors şi l-a văzut pe rege jos, întins ca un mort.
Înnebunită de durere, a scos un urlet cu care parcă voia să nege tot ceea ce vedea:
nu se putea să fie adevărat. În aceeaşi clipă, Khayman a observat cum i se vindecau
toate rănile; tăieturile acelea adânci nu mai erau decât nişte zgârieturi pe suprafaţa
pielii.
"Maria ta!" a zis el.
S-a apropiat de ea, care era acum ghemuită, plângând şi privindu-şi braţele care
fuseseră sfârtecate de pumnale, şi pieptul, care era întreg din nou. Scâncea jalnic,
uitându-se cum se vindecă. Brusc, cu unghiile ei lungi a început să se zgârie singură,
până i-a dat sângele, dar rănile iar s-au închis.
"Khayman, dragul meu Khayman! a ţipat ea, acoperindu-şi iarăşi ochii să nu mai