Anne Rice – cronicile vampirilor 3 (Regina damnatilor) - CARTE BUNA

― Ai făcut o treabă bună, spuse ea. Mulţumesc!
Avea o voce joasă, profundă, frumoasă. Dar intonaţia, vorbele spuse... erau ale
lui! Erau vorbele pe care el le spusese fetei de la magazinul de discuri, în oraş, cu
câteva ore în urmă!
Degetele îl strânseră de umăr.
― Ah, Marius, Marius, continuă ea să-l imite, n-ai să te dai bătut niciodată, nu-i
aşa? Nici tu, cu visurile tale prosteşti, nu eşti mai bun decât Lestat.
Iarăşi rostea chiar vorbele lui, exact ce îşi spusese singur la San Francisco, pe
stradă. Râdea de el!
Şi el ce simţea? O frică teribilă? Ură, poate? O ură care zăcuse în el timp de
secole, amestecată cu mâhnire şi cu plictiseală, cu regrete pentru inima lui de muritor,
o ură care se umfla acum în el cum nu îşi închipuise nicicând. Nu îndrăznea nici să se
mişte, nici să vorbească. Ura asta era atât de neaşteptată şi de uimitoare, şi îi
cuprinsese într-atât întreaga făptură, încât nu putea face nimic nici să o stăpânească,
nici să o priceapă. Îi era cu neputinţă să îşi formuleze vreun gând.
Dar ea ştia. Desigur. Ştia totul, îi cunoştea orice gând, orice cuvânt, orice faptă,
asta îi comunica de fapt. Ştiuse totul dintotdeauna, totul, orice voise să ştie, ştiuse!
Ştiuse şi că acel corp inert de lângă ea nu se mai putea apăra. Iar clipa care ar fi trebuit
să reprezinte un adevărat triumf era cumplită!
Râse încetişor, privindu-l. Pentru el, râsul acesta era greu de suportat. Dorea din
toată fiinţa să-i facă rău, să o distrugă, împreună cu toţi urmaşii ei blestemaţi şi
monstruoşi! Să pierim toţi o dată cu ea! De i-ar fi stat în putinţă, ar fi distrus-o pe loc!
I se părea că ea ar clătina capul în semn de aprobare, arătându-i că îl înţelegea. Ce
teribilă insultă. Ei bine, nu înţelegea. Nu-i mai trebuia mult şi avea să izbucnească în
lacrimi, ca un copil. Se făcuse o greşeală nemaipomenită, se produsese ceva teribil.
― Scumpul meu servitor, spuse ea, cu un zâmbet plin de falsă amărăciune, ştii
bine că n-ai putut niciodată să mă opreşti.
― Dar ce doreşti? Ce planuri ai?
― Îmi pare rău, rosti ea cu nespusă politeţe, aşa cum îi zisese el tânărului din bar.
Acum trebuie să plec.
Auzi zgomotul înainte de a vedea cum se crapă pardoseala, cu un scrâşnet de
metal sfâşiat. Cădea, iar ecranul televizorului explodase şi cioburi fine îi pătrundeau
în piele ca nenumărate mici pumnale. Urlă ca un om, de data asta chiar de frică.
Gheaţa se crăpa, mugind, prăbuşindu-se apoi peste el.
― Akasha! Cădea într-o crăpătură imensă, se scufunda într-un frig arzător.
Akasha! urlă el iarăşi.
Dar ea dispăruse, iar el îşi continua căderea. Apoi gheţurile sparte, prăbuşindu-se,
îl prinseră sub ele, îl îngropară, strivindu-i braţele, picioarele, faţa. Simţi cum i se
scurgea sângele din răni şi îngheţa. Nu putea să se mişte. Nu putea să respire. Durerea
era teribilă, insuportabilă. În mod inexplicabil, revăzu o clipă aceeaşi junglă pe care o
percepuse mai devreme. Jungla umedă, fierbinte, prin care înainta o umbră. Apoi
imaginea dispăru. Când urlă din nou, de data asta era pentru a-l preveni pe Lestat:
Primejdie. Lestat, ia aminte! Suntem cu toţii în primejdie.
Apoi nu mai simţi decât frigul şi durerea şi îşi pierdu cunoştinţa. Visa, soarele
strălucea deasupra unei pajişti verzi. Da, soarele cel binecuvântat. Era în mrejele
visului acum. Şi femeile, ce frumos era părul lor roşu. Dar ce era oare acolo, sub
frunzele ofilite de pe catafalc?