Anne Rice – cronicile vampirilor 3 (Regina damnatilor) - CARTE BUNA

Dacă acesta îi e scopul, o să o găsească! Sunt sigură că o va găsi! Probabil o să îşi
dea seama că şi ea poate să zboare, cum face Mama, şi va traversa într-o clipită orice
distanţă când va face descoperirea.
Dar o va găsi. O ştiu. Alt sfârşit nu e cu putinţă. Ori piere Mekare; ori Mama
piere şi, o dată cu ea, noi toţi.
Puterile lui Mekare sunt egale cu ale mele, dacă nu mai mari. Sunt egale cu cele
ale Mamei; din faptul că şi-a pierdut minţile poate că s-a născut în ea o ferocitate pe
care nimeni n-o poate acum nici măsura, nici înţelege.
Nu sunt dintre cei care cred în blesteme; nici în profeţii; duhurile care m-au
învăţat să cred în toate acestea m-au părăsit cu mii de ani în urmă. Mekare credea în
acel blestem când l-a făcut. Ţâşnea din adâncul fiinţei ei; ea i-a fost motorul. Astăzi,
visele ei nu fac decât să amintească începutul poveştii, sursele urii ei, care i-a hrănit,
cu siguranţă, dorinţa de răzbunare.
Mekare poate să provoace împlinirea blestemului; şi poate că e mai bine pentru
toată lumea. Dacă ea n-o distruge pe Akasha, şi dacă noi n-o distrugem, care va fi
rezultatul? Acum cunoaştem unele dintre isprăvile macabre ale Mamei prin lume. Dar
cum ar putea oare omenirea să pună capăt unui fenomen pe care nu îl înţelege? Cum
să înţeleagă că are puteri neînchipuite, dar că e totuşi vulnerabilă? Că-i poate zdrobi
pe alţii, dar că şi corpul ei poate fi făcut bucăţi? Că se poate deplasa zburând, că poate
citi gândurile oricui şi că poate incendia totul, putând însă să fie şi ea arsă?
Se pune şi întrebarea cum să o oprim, salvându-ne pe noi. Eu vreau să trăiesc, aşa
cum am vrut dintotdeauna. Nu vreau să-nchid ochii şi să nu mai ştiu nimic despre
lume. Nu vreau ca cei pe care-i iubesc să păţească ceva. Chiar şi pentru cei tineri, care
trebuie să ucidă ca să trăiască, încerc să găsesc o cale să-i apăr. E rău ce fac? Sau
poate noi nu formăm o specie şi nu manifestăm dorinţa normală a oricărei specii de aşi
continua existenţa?
Cântăriţi singuri ce v-am povestit despre Mamă. Ce v-am spus despre sufletul pe
care-l avea, ca şi despre natura demonului care şi-a găsit locaş în trupul ei, topin-du-şi
miezul în substanţa ei vitală. Gândiţi-vă la natura acestui mare spirit invizibil care-i
animă pe toţi băutorii de sânge, pe toţi câţi au existat vreodată.
Fiinţele noastre nu sunt decât aparate de recepţie ale energiei acestui spirit;
suntem un fel de aparate de radio care receptează undele invizibile şi le transformă în
sunete. Trupurile noastre nu formează decât o coajă pentru această energie. Cum atât
de bine a zis cândva Marius, suntem fructe pe acelaşi vrej.
Examinaţi singuri acest mister. Poate că, dacă reuşim să facem un examen corect,
vom reuşi să găsim şi soluţia salvării noastre.
Am să vă rog să reflectaţi la încă un lucru privitor la povestea noastră; poate
lucrul cel mai important pe care l-am învăţat eu vreodată.
Pe vremuri, când sora mea şi cu mine conversam cu duhurile în munţii noştri, ce
muritor ar fi considerat că manifestările lor n-au importanţă? Până şi noi eram prizoniere
ale puterilor lor şi credeam că e de datoria noastră să ne folosim darul de
vrăjitoare pentru a face bine poporului nostru, aşa cum şi-a imaginat mai târziu şi
Akasha.
Mii de ani sufletul omenesc a fost impregnat de credinţele ferme în puterile
supranaturale. Au fost timpuri când aş fi zis că ele constituiau un ingredient natural,
chimic, al umanităţii, ceva fără de care omenirea n-ar fi putut prospera, n-ar fi putut
nici măcar supravieţui.
După aceea am fost fără încetare martori ai apariţiei diverselor culturi şi religii,
plictisitoarele proclamări ale unor apariţii şi miracole care făceau să se nască crezuri
inspirate de aceste evenimente.