Anne Rice – cronicile vampirilor 3 (Regina damnatilor) - CARTE BUNA

― Unde suntem? mi-a şoptit, puţin alarmat.
― În faţa vilei Ordinului Talamasca, în apropiere de Londra, i-am răspuns.
Continuam să rămân întins cu mâinile sub cap. În camerele de sub acoperiş era
lumină. Ca şi la primul etaj, în partea din mijloc. Mă gândeam cum ne-am putea distra
mai bine.
― Ce căutăm aici?
― Aventura, ţi-am mai spus.
― Dar, stai puţin. Doar n-ai de gând să intri.
― Aşa crezi tu? Ei păstrează jurnalul Claudiei, în pivniţa casei, la fel ca şi tabloul
lui Marius. Doar ştii de toate astea, nu-i aşa? Jesse v-a povestit tot.
― Bine, şi ce-ai de gând? Să intri şi să scotoceşti prin pivniţă până dai de ce vrei
tu?
Am râs.
― Nu, asta n-ar avea nici un haz, cred că eşti de acord. Ar fi mai degrabă o
corvoadă. În definitiv, nu vreau realmente jurnalul. N-au decât să-l păstreze. Era al
Claudiei. Aş vrea să discut cu unul dintre ei, cu David Talbot, şeful Ordinului. Ei sunt
singurii muritori din lume care cred în existenţa noastră, ştii asta?
Iar m-a străpuns o durere. Nu-i nimic; fă-te că nu bagi de seamă. Hazul de-abia
începe.
Pe moment a fost prea scandalizat ca să-mi răspundă. Lucrurile se prezentau mai
bine decât mi-aş fi închipuit.
― Nu se poate să vorbeşti serios, mi-a spus. Era indignat de-a dreptul. Lestat,
lasă-i în pace pe oamenii aceştia. Ei o cred moartă pe Jesse. Au primit o scrisoare în
sensul acesta de la familie.
― Da, bineînţeles. N-am mei o intenţie să le spun altceva. De ce-aş face-o? Dar
cel care a venit la concert ― David Talbot, cel în vârstă ― mă fascinează. Presupun
că aş vrea să ştiu... Dar de ce să-ţi dezvălui totul? Fiecare lucru la timpul lui.
― Lestat!
― Louis! am răspuns batjocoritor.
M-am ridicat şi l-am ajutat să se pună pe picioare, nu pentru că ar fi avut nevoie
de ajutorul meu, ci pentru că stătea acolo uitându-se fix la mine, îmi rezista, se tot
chinuia să găsească un mijloc de a mă stăpâni, dar toate astea n-aveau nici un rost.
― Lestat, Marius o să fie furios dacă faci asta! mi-a spus serios. Întreaga lui
expresie, cu pomeţii înalţi, cu ochii verzi scăpărând, era de o frumuseţe răpitoare.
Regula esenţială este....
― Louis, faci ca totul să-mi pară şi mai irezistibil! i-am replicat.
M-a apucat de braţ.
― La Maharet nu te gândeşti? Aceştia erau prietenii lui Jesse!
― Ce-o să-mi facă? O s-o trimită pe Mekare să-mi strivească ţeasta ca pe un ou!
― Întreci orice măsură, Lestat! mi-a spus. N-ai învăţat nimic din tot ce s-a
întâmplat?
― Vii cu mine sau nu?
― Îţi interzic să intri în casa aceea.
― Vezi fereastra de sus? L-am luat iar pe după talie, ţinându-l prizonier de data
asta. În camera aceea e David Talbot. Scrie în jurnalul lui de aproape o oră. E tare
tulburat. Nu ştie ce s-a întâmplat cu noi. Ştie că a fost ceva, dar nu-şi dă bine seama
ce. Acum o să intrăm în dormitorul de lângă biroul lui, pe ferestruica din stânga.
S-a zbătut un pic în semn de protest, dar eu mă concentram asupra ferestrei,
încercând să văd dacă avea un zăvor pe dinăuntru. Şi la câţi metri de sol se afla? Am
simţit micul spasm, apoi am văzut fereastra deschizându-se. Şi el a văzut-o şi, în