Anne Rice – cronicile vampirilor 3 (Regina damnatilor) - CARTE BUNA

am să răspund la toate întrebările, dar n-am să mai încerc niciodată să-ţi modific
destinul. Te felicit pentru noua ta vocaţie. Iubirea mea pentru tine rămâne veşnic
neschimbată.
Urmaseră cadouri somptuoase. Valize din piele pentru călătoriile lui Jesse şi un
impermeabil dublat cu blană de nurci, ca să-i tină de cald în climatul abominabil din
Anglia, ţară pe care "numai druizii o îndrăgeau", cum scrisese Maharet.
Jesse fusese încântată de haină, pentru că blana era pe dinăuntru şi nu atrăgea
atenţia. Valizele îi erau foarte utile. Maharet continua să-i scrie uneori şi de două-trei
ori pe săptămână. Rămânea la fel de plină de atenţii ca întotdeauna.
Dar, pe măsură ce treceau anii, Jesse devenise mai distantă, scrisorile ei erau mai
scurte şi mai sporadice, fără îndoială din cauza caracterului confidenţial al muncii ei
în cadrul Ordinului Talamasca. Pur şi simplu, nu putea să-i descrie lui Maharet
lucrurile de care se ocupa.
Jesse îşi continua vizitele la ceilalţi membri ai Marii Familii de Crăciun şi de
Paşti. Când verii ei treceau pe la Londra, se vedeau ca să ia masa sau să se plimbe
împreună. Toate contactele acestea erau însă superficiale şi de scurtă durată. Viaţa lui
Jesse era acaparată de Talamasca.
UN NOU univers îi apăru lui Jesse lucrând la traducerea din latină a arhivelor:
descoperi raporturi despre familii sau indivizi dotaţi cu puteri paranormale, despre
cazuri "evidente", de vrăjitorie, despre farmece "adevărate" care produceau catastrofe,
în fine, despre procesele vrăjitoarelor, veşnic asemănătoare şi veşnic fascinante,
implicând cel mai adesea inocenţi fără nici o putere de apărare. Muncea zi şi noapte,
traducerea o făcea direct pe calculator, reuşind să extragă un material istoric
inestimabil din pergamentele uzate.
Dar i se deschisese încă o lume, şi mai fermecătoare, legată de acest domeniu.
Nici la un an după primirea ei în Ordin, Jesse fusese martoră la apariţii de stafii
suficient de înspăimântătoare ca să-i scoată din casele lor până şi pe cei mai echilibraţi
dintre oameni. Între altele, văzuse un copil cu puteri telekinetice ridicând o masă de
stejar şi aruncând-o pe fereastră. Comunicase în cea mai deplină tăcere cu cititorii de
gânduri care primeau toate mesajele trimise. Văzuse stafii cu mult mai palpabile decât
şi-ar fi închipuit. Fusese martoră la tot felul de fenomene ― psihometrie, scriere
automată, levitaţie, transele mediilor ― le văzuse, luase notiţe, dar rămânea într-o
continuă mirare.
Avea oare să se obişnuiască vreodată cu ele? Să le ia de bune? Până şi cei mai
vechi membri ai Ordinului mărturiseau că şi ei erau în continuare zguduiţi de fenomenele
la care asistau.
Pe de altă parte, propria ei putere de a vedea era excepţională. Iar folosirea
constantă i-o dezvolta şi mai mult. În doi ani de când era la Talamasca, Jesse vizitase
case bântuite de stafii prin toată Europa şi în Statele Unite. Fiecare două zile de calm
petrecute în bibliotecă erau urmate de cel puţin o săptămână petrecută în vreun hol
plin de curent, unde apariţia intermitentă a vreunui spectru tăcut îi umpluse de spaimă
pe ceilalţi.
Rareori trăgea învăţăminte însă din aceste apariţii. Ajunsese şi ea la concluzia
tuturor celorlalţi membri ai Ordinului: că nu se putea alcătui nici o teorie coerentă
despre fenomenele oculte care să descrie absolut toate ciudăţeniile de care aveau parte
în munca lor. Munca era pasionantă, dar absolut fără roade. Jesse nu era sigură pe sine
când se adresa acestor "entităţi neodihnite", sau duhurilor fără minte, cum le zisese