Anne Rice – cronicile vampirilor 3 (Regina damnatilor) - CARTE BUNA

durere şi de frică, stăteau împreună cu ochii aţintiţi la intrare în clipa în care îşi făcu el
apariţia. Cât de neajutoraţi păreau!
Nu se mişcară când apăru în uşă, cu spatele la strada luminată puternic. Oare ce le
trecu prin minte văzându-i mantia lungă? Că era un monstru coborât de pe afişele lor,
doar ca să le aducă moartea când aproape nimic pe lume n-o putea face?
Vin spre voi în pace. Nu doresc decât să vă vorbesc. Nimic nu mă va mai mânia.
Vin spre voi..cu dragoste.
Perechea părea transformată în stană de piatră. Apoi brusc, unul din cei doi se
ridică de la masă, şi amândoi scoaseră brusc nişte ţipete infernale. Focul îl orbi, cum îi
orbi şi pe muritorii din jur, care se repeziră ca nebunii să iasă din încăpere în stradă.
Cei doi băutori de sânge erau în flăcări, mureau, parcă făceau un dans macabru,
mişcând braţele şi picioarele. Toată casa luase foc, bârnele scoteau fum, sticlele
explodau, scântei portocalii se ridicau până la cerul plumburiu.
El făcuse asta? El aducea moartea celorlalţi, cu sau fără intenţie?
Lacrimi de sânge îi ţâşniră din ochi, curgându-i pe cămaşa albă apretată. Ridică
un braţ pentru a-şi proteja faţa cu mantia. Era un gest de respect faţă de oroarea care
se petrecuse sub ochii lui, faţă de suferinţa altor băutori de sânge.
Nu, nu putuse să o facă el. Se lăsă împins şi dat la o parte de muritorii din jur.
Vaierul sirenelor pompierilor îi spărgea urechile. Clipi din ochi, încercând să vadă
ceva, în ciuda farurilor giratorii orbitoare.
Apoi avu un moment de înţelegere bruscă: nu el era acela care făcuse asta. Pentru
că văzuse fiinţa care o făcuse! Era acolo. O siluetă învăluită într-o mantie cenuşie de
stofă, aproape invizibilă pe fondul unei străduţe întunecate, îl privea cu insistenţă.
În clipa în care li se întâlni privirea, ea îi pronunţă încet numele:
― Khayman, ah, Khayman al meu!
Lui i se goli total mintea. Nu mai era nimic în ea. Ca şi cum ar fi fost pătruns de o
lumină albă, orbitoare, care mistuise cu focul ei toate amănuntele. Timp de o clipă
rămase senin, fără să mai simtă nimic. Nu mai auzea nici zgomotul celor care se
ocupau de foc, nu mai simţea nici îmbrâncelile celor care fugeau.
Rămase cu ochii fixaţi la această siluetă, la această creatură splendidă şi delicată
cum fusese întotdeauna. Îl cuprinse o insuportabilă groază. Îi revenea totul în minte,
tot ceea ce văzuse, ce fusese şi ce ştiuse vreodată.
Secolele i se deschideau în faţă. Mileniile se întindeau la nesfârşit, ducându-se
înapoi, tot înapoi, până la începutul începutului. Prima Generaţie. Acum îşi dădea
seama de tot. Tremura. Plângea. Apoi se auzi exclamând cu mânia unei acuzaţii:
― Tu!
Deodată, fu străbătut de un fulger instantaneu, simţindu-i întreaga forţă. Căldura
aceea îl izbi drept în piept şi-l dădu cu câţiva paşi înapoi.
Pe toţi zeii, vrei să mă distrugi şi pe mine! Dar ea nu-i putea auzi gândul! Se simţi
azvârlit până la zidul văruit. Simţi că îl durea capul înfiorător.
Dar continua să vadă, să simtă, să gândească! Iar inima îi bătea la fel de regulat
ca înainte. Nu luase foc!
Apoi, concentrându-şi instantaneu forţa, îi răspunse acestei energii invizibile cu o
rază proprie, de o extremă violenţă.
― Iar vrei să-mi faci rău, Maiestate! strigă el în limba străveche.
Cât de umană îi suna vocea!
Degeaba însă. Străduţa era goală. Ea dispăruse.
Sau mai bine zis îşi luase zborul, ridicându-se drept în sus, cum făcuse şi el
adesea, dar atât de iute, că nici un ochi n-o putea vedea. Dar el o simţise bătând în
retragere. Se uită în sus şi o văzu fără efort ― nu mai era decât o trăsătură de creion