Anne Rice – cronicile vampirilor 3 (Regina damnatilor) - CARTE BUNA

Brusc, mica scenă fu bombardată de toate proiectoarele. Khayman rămase cu
gura căscată, nu atât la siluetele pitice de pe scenă care se agitau în costumele lor frumoase,
ci la imensul ecran video din spatele lor, care urca până la plafon. Imaginea lui
Lestat, înaltă de zece metri, apăru brusc în toată splendoarea. Zâmbea cuceritor; îşi
aruncă braţele în sus, îşi scutură coama de păr blond, îşi dădu capul pe spate şi scoase
şi el un urlet prelung.
Mulţimea era în picioare, în delir; tot edificiul se zguduia, dar urletul acela asurzi
pe toată lumea. Vocea puternică a lui Lestat acoperea vacarmul.
Khayman închise ochii. În dosul urletului monstruos al lui Lestat încercă să
izoleze celălalt sunet, cel emis de Mamă, dar nu mai reuşi.
― Regina mea, murmură el, căutând, măturând cu mintea totul în jur, deşi nu era
mare speranţă.
Se găsea oare afară, pe vreo colină acoperită de iarbă, ascultând muzica
trubadurului ei? Simţi vântul uşor, umed, văzu cerul cenuşiu, fără stele, la fel ca orice
muritor. Luminile din San Francisco, colinele lui sclipitoare, turnurile luminate care-şi
aruncau razele ca nişte faruri în noapte, toate acestea îi părură brusc înfiorătoare, ca
un peisaj lunar, ca veşnica derivă a galaxiilor.
Închise ochii. O văzu din nou cum fusese la Atena, pe strada unde incendiase
taverna plină cu tineri vampiri; mantia ei zdrenţuită îi atârna pe umeri, cu gluga dată
pe spate, iar părul împletit în zeci de codiţe îi înconjura capul. Ah, regina cerului
părea să fie, aşa cum îi plăcuse cândva să fie considerată, orchestrând de secole
litania. Privirea ei absentă sclipea în lumina electrică, iar gura moale era plină de
inocenţă. Tot chipul ei era un miracol de infinită frumuseţe.
Această viziune îl aruncă în urmă cu secole, până la acel moment obscur şi
înfiorător, când venise, cu inima bătându-i ca o tobă, muritor fiind, să-i asculte
dorinţa. Regina lui, acum damnată şi obligată să slujească astrul nopţii, cu demonul
din ea cerând tot mai mult sânge, regina lui nu mai suporta nici lumina lămpilor. Cât
de agitată fusese, mergând de colo până colo prin camera aceea cu podea de lut,
străjuită de tăcutele sentinele pictate pe pereţi.
― Gemenele astea, spusese ea, surorile astea răufăcătoare sunt de vină, ele au
pronunţat formule vrăjitoreşti.
― Ai milă de ele, le apărase el. N-au vrut să îţi facă rău, îţi jur că au spus
adevărul. Dă-le drumul, Majestatea ta. Nu mai pot schimba nimic acum.
Ah, ce milă-i fusese de ele! De gemene şi de suverana lui chinuită.
― Poate, dar trebuie să le punem spusele la încercare, ca să ştim dacă au minţit,
spusese ea. Vino mai aproape, supusul meu slujitor, tu care m-ai servit întotdeauna cu
atâta devotament...
― Regina mea, iubita mea regină, ce doreşti să fac?
Cu aceeaşi expresie dulce pe faţă, îşi ridicase mâinile glaciale spre faţa lui şi îl
apucase brusc de gât, cu o forţă nemaipomenită, care-l îngrozise. Sub impresia şocului
îi văzuse privirea devenind din ce în ce mai fixă şi gura deschizându-se. Îi văzuse cei
doi canini micuţi, dar proeminenţi când se ridicase pe vârfuri, cu o graţie ciudată, ca
într-un coşmar. Nu mie. Nu-mi face mie asta! Regina mea, eu sunt Khayman!
Ar fi trebuie să fi pierit de mult, cum se-ntâmplase cu atâţi alţi băutori de sânge
după aceea. Dispăruţi fără urmă, ca atâtea popoare dizolvate în ţărâna tuturor ţărilor şi
naţiilor. Dar el nu pierise. Iar gemenele ― măcar una din ele ― supravieţuiseră, de
asemenea.
Ea ştia oare de asta? Cunoştea visele acelea teribile? Îi parveniseră şi ei prin
intermediul minţilor tuturor celorlalţi care le avuseseră? Sau îşi petrecuse tot timpul,
de când se ridicase din amorţeală, călătorind în jurul globului fără nici un fel de vis,