Anne Rice – cronicile vampirilor 3 (Regina damnatilor) - CARTE BUNA

încât nici un alt gând propriu să nu transpară, nu sunt un prieten al Mamei."
Armand auzi, dar nu răspunse. Oricât fusese de îngrozit că avea de a face cu un
vampir atât de străvechi, nu lăsă nimic să se vadă. Ai fi putut crede că privea zidul din
spatele lui Khayman, că se uita la fluxul neîncetat de copilandri ce coborau scările,
rîzând şi strigând.
Apoi, inevitabil, acest ciudat seducător în vârstă de cinci sute de ani îl detectă şi
pe Mael, în momentul în care mintea acestuia lăsase iarăşi să-i scape un val de îngrijorare
pentru fragila Jesse.
Khayman avea sentimentul că-l înţelege pe Armand. Că-l înţelege şi că-l iubeşte
fără nici o rezervă. Când li se întâlniră din nou ochii, avu impresia că tot ceea ce citise
despre această fiinţă în cele două cărţi era infirmat şi, în acelaşi timp, echilibrat de
simplitatea naturală a acestui băiat. Singurătatea pe care o simţise la Atena îl copleşi
dintr-o dată cu toată forţa.
"Nu prea deosebit de spiritul meu simplu, şopti iar Khayman. Te simţi pierdut în
toată povestea asta, căci cunoşti prea bine terenul. Orice ai face, oricât ai încerca să
fugi, dai tot de aceiaşi munţi şi de aceleaşi văi."
Nici o reacţie. Normal. Khayman ridică din umeri şi zâmbi. Acestuia i-ar da orice
şi-ar dori. Purtat de un val de încredere, îi făcu cunoscut lui Armand acest gând.
Acum problema care se punea era cum să-i ajute pe aceştia doi, care poate îşi
păstrau speranţa de a mai dormi somnul nemuritorilor măcar până la următorul apus
de soare. Cel mai important lucru era să dea de Maharet, căreia îi era atât de devotat
Mael, cu toată mândria şi lipsa lui de încredere în ceilalţi.
Către Armand trimise iar o şoaptă: "Nu-s prieten cu Mama. Ţi-o repet. Rămâneţi
în gloata de muritori. Dacă vă desprindeţi de ea, o să vă descopere şi o să vă distrugă
imediat. E simplu ca bună ziua."
Pe faţa lui Armand nu se schimbă nimic. Lângă el, novicele Daniel, plutind de
fericire, savura spectacolul înconjurător. În ce-l privea, nici frică, nici planuri, nici
vise. In definitiv, de ce nu? Avea lângă el această fiinţă cu puteri nemăsurate care-i
purta de grijă. Era cel mai norocos dintre toţi.
Khayman se ridică în picioare. Suferea de singurătate mai mult decât orice. Voia
să se apropie de unul din ei, ori de Armand, ori de Mael. Asta voise şi la Atena, când
se produsese minunea aducerii aminte. Voia să fie lângă unul ca el. Să-i vorbească,
să-l atingă, în fine... să aibă un contact.
Se mişcă de-a lungul intervalului situat practic sub tavanul sălii, care forma un
cerc în jurul acesteia, cu excepţia porţiunii de spaţiu rezervat enormului ecran ce
forma fundul scenei.
Se mişca cu graţie umană, având grijă să nu strivească vreun muritor de care se
lovea în cale. De asemenea, voia ca această înaintare să fie lentă, ca să-i dea timp lui
Mael să-l vadă.
Îşi dădu instinctiv seama că, dacă îi cădea brusc pe cap acestui individ nespus de
mândru şi de gîlcevitor, insulta nu i-ar fi iertată niciodată. Procedă deci astfel,
mişcându-se mai repede doar în clipa în care Mael îi sesiză apropierea.
Mael nu reuşi să îşi ascundă frica la fel de bine ca Armand. Mael nu mai întâlnise
niciodată un băutor de sânge de vârsta aceasta, în afară de Maharet; îl privea ca pe un
duşman potenţial. Khayman îi transmise acelaşi cald salut ca şi lui Armand ― care-i
observa ― dar nimic din expresia bătrânului războinic nu se schimbă.
Sala era acum arhiplină şi uşile fuseseră închise; copiii rămaşi afară urlau şi
băteau în uşă. Khayman capta sunetele ascuţite ale radiourilor portabile ale
poliţiştilor.
Lestat şi grupul lui priveau sala prin găurile din cortină.