Anne Rice – cronicile vampirilor 3 (Regina damnatilor) - CARTE BUNA

sclipi în lumină. Îşi lipi palma de perete ― o sută de nume erau astfel acoperite.
― Iată tot ce e ameninţat să piară, spuse Marius, cu vocea îndulcită de tristeţe, cu
ochii încă la hartă.
Jesse tresări auzindu-i-o, nu-şi putuse închipui că o voce poate fi în acelaşi timp
atât de puternică şi atât de dulce. Nu, îşi spuse ea, nimeni nu va pune în primejdie
Marea Familie. Nimeni nu se va atinge de Marea Familie!
Se întoarse spre Maharet; Maharet o privea. Iată-ne, se gândi Jesse, ea la un capăt
şi eu la celălalt al acestei liane.
Simţi o durere teribilă. Ucigătoare. Faptul că fusese antrenată dincolo de orice
lucru real fusese îmbătător, dar gândul că toate aceste lucruri reale ar putea fi
antrenate într-un dezastru total era insuportabil!
În toţi anii cât făcuse parte din Ordinul Talamasca, văzuse spirite şi strigoi care
îngrozeau victimele uimite, văzând clarvăzătorii exprimându-se în limbi pe care nu le
cunoşteau, fusese tot timpul conştientă că supranaturalul nu avea cum să lase urme în
lumea naturală. Maharet avusese perfectă dreptate! Supranaturalul era inutil, chiar
inofensiv, în orice caz incapabil să intervină!
Doar că acum totul risca să se modifice. Irealitatea se transformase în realitate.
Era absurd să stai în camera aceasta, printre fiinţele acestea uimitoare şi impozante şi
să spui: Asta nu se poate întâmpla. Creatura aceasta, creatura numită Mamă, era în
stare să întindă o mână pe după perdeaua care o despărţise atât de îndelung de ochii
muritorilor şi să atingă milioane de suflete de om.
Ce vedea Khayman acum în ea, privind-o, de parcă voia să-i dea să înţeleagă că
pricepe ce se petrecea cu ea? O vedea pe fiica lui în Jesse?
― Da, spuse Khayman. Pe fiica mea. Nu-ţi fie frică! Mekare o să vină. Mekare
va împlini blestemul. Marea Familie îşi va continua cursul.
Maharet oftă.
― Când am ştiut că s-a ridicat Mama, nu mi-am dat seama ce-ar putea să facă.
M-am gândit că o să-i nimicească pe propriii ei copii, că o să anihileze răul izvorât din
ea, din Khayman, din mine, şi din noi toţi care, din singurătate, am transmis şi altora
aceste puteri― la asta n-aveam cum să mă opun! Ce drept aveam noi să existăm? Ce
drept aveam să fim nemuritori? întruchipăm un accident; suntem nişte monştri. Deşi
îmi doresc viaţa cu lăcomie, deşi o doresc la fel de cumplit ca întotdeauna, nu pot zice
că a făcut rău distrugând atât de mulţi...
― O să ucidă şi mai mulţi! spuse Eric disperat.
― Însă acum, din cauza ei e în primejdie Marea Familie, spuse Maharet. Lumea
le aparţine oamenilor! Iar ea vrea să o transforme în împărăţia ei. Dacă nu cumva...
― Mekare vine, repetă Khayman. Faţa îi era luminată de un zâmbet foarte
simplu. Mekare va împlini blestemul. Eu am creat-o pe Mekare, cu acest unic scop.
Acum blestemul ne implică pe toţi.
Maharet zâmbi, dar zâmbetul ei era total diferit, la fel ca şi expresia feţei. Era un
zâmbet trist, indulgent şi, în mod curios, puţin cam rece.
― Ah, Khayman, cum poţi să crezi în atâta simetrie?
― Vom pieri cu toţii! spuse Eric.
― Trebuie să existe o modalitate de a o distruge, spuse cu răceală Gabrielle, care
să nu implice şi distrugerea noastră. Trebuie să ne gândim, să fim pregătiţi, să facem
un plan.
― N-ai cum să schimbi profeţia! şopti Khayman.
― Khayman, dacă am avut ceva de învăţat din toată povestea aceasta, zise
Marius, este că nu există destin. Iar dacă nu există destin, nu există nici profeţii.
Mekare vine încoace să facă ceea ce a jurat să facă; s-ar putea să fie singurul lucru de