Anne Rice – cronicile vampirilor 3 (Regina damnatilor) - CARTE BUNA

de un moment de linişte. Avea părul zburlit de vânt şi încă pătat de sânge. Costumul
simplu de stofă gri, pe care-l îmbrăcase la plecarea din adăpostul distrus, nu prea îl
proteja de frig. Îşi adună în jurul trupului faldurile mantiei grele de stofă neagră, nu
pentru că ar fi fost rece noaptea aici, ci pentru că el era încă îngheţat şi pătruns de
vânt.
Mael dădu semne că nu prea-i convenea această ezitare, dar o acceptă. Se uită cu
suspiciune la Pandora, în care n-avusese niciodată încredere, şi-l trată de-a dreptul cu
ostilitate pe Santino, care îşi scutura frumoasele lui haine negre şi-şi pieptăna părul
negru rotunjit cu grijă. O clipă li se întâlniră ochii; ai lui Santino erau plini de ură, aşa
că Mael întoarse capul spre casă.
Marius încă mai asculta, cufundat în gânduri. Simţea cum i se închid şi cele din
urmă răni; era aproape uimit că era din nou întreg. La fel cum muritorii află an după
an că îmbătrânesc şi devin din ce în ce mai slabi, nemuritorii trebuie să înveţe că ei
sunt din ce în ce mai puternici, depăşind orice imaginaţie. În momentul de faţă asta îl
exaspera.
Nu trecuse decât maximum o oră de când fusese ajutat de Santino şi Pandora să
iasă din puţul de gheaţă, iar acum parcă nici n-ar fi trecut prin aşa ceva, parcă n-ar fi
fost strivit şi neajutorat timp de zece zile şi zece nopţi, doar din când în când în
compania visului cu gemenele. Oricum, nimic nu mai putea să fie ca înainte.
Gemenele. Femeia roşcată era în casă, în aşteptare. Santino îl prevenise. Şi Mael
era la curent. Dar cine era ea? Şi de ce oare nu avea nici o dorinţă să afle? De ce era
ora asta cea mai neagră din toată viaţa lui? Avea corpul perfect vindecat, asta nu
prezenta nici o îndoială; dar rănile din suflet cum aveau să se mai vindece vreodată?
Armand, prezent în casa asta ciudată la poalele muntelui? Armand, după atâta
vreme? Santino îi vorbise şi despre Armand, şi despre ceilalţi ― Louis şi Gabrielle ―
care fuseseră cruţaţi.
Mael îl studia.
― Amadeo al tău te-aşteaptă, îi spuse el respectuos, fără cea mai mică urmă de
cinism sau de nerăbdare.
Din nenumăratele amintiri ale lui Marius, pe care le purta cu el de-o veşnicie,
ţâşni la suprafaţă un moment de mult neglijat, cu o precizie de necrezut. Mael îi
făcuse o vizită în palatul lui din Veneţia, în acei ani fericiţi ai secolului al
cincisprezecelea, când Marius şi Armand cunoscuseră atâta fericire; cu acea ocazie
Mael îl remarcase pe adolescentul muritor care lucra împreună cu ceilalţi ucenici la o
frescă pe care Marius o lăsase de curând pe mâinile lor mai puţin experimentate.
Ciudat ce vie îi apărea scena, simţea până şi mirosul de tempera, de lumânare, pe
deasupra izului pătrunzător ― deloc neplăcut, acum în amintire ― al Veneţiei
vremurilor acelora, izul de putregai, de ape stătute în canale.
― L-ai ales deci pe acela? îl întrebase fără ocoliş Mael.
― Când va veni vremea, răspunsese el evaziv, când va veni vremea.
Nu trecuse nici un an după asta şi greşeala era făcută.
― Vino în braţele mele, copile, nu mai pot să trăiesc fără tine.
Marius fixa în continuare casa. Lumea mea se cutremură, iar eu nu mă gândesc
decât la el, la iubitul meu Amadeo, la Armand. Emoţiile prin care trecea îi părură
brusc la fel de dulci-amărui ca muzica, parcă toate melodiile ultimelor secole erau
orchestrate într-un unic amestec, unde notele tragice ale lui Brahms se găseau alături
de cele ale lui Şostakovici, pe care îl îndrăgise în ultima vreme.
Dar nu era momentul să se lase copleşit de ideea acestei reîntâlniri. Nu era vreme
să savureze această plăcere, să se bucure şi să-i spună lui Armand lucrurile pe care-ar
fi ţinut atât de mult să i le spună.