Anne Rice – cronicile vampirilor 3 (Regina damnatilor) - CARTE BUNA

― Ne e de ajuns. Am fost întotdeauna convins că ne vom revedea. Ah, amintirile
pe care le trezea vocea aceasta! Palatul cu tavanele în chesoane, paturile acoperite cu
catifea roşie. Silueta acestui băiat care se grăbea pe scările de marmură, cu obrajii
îmbujoraţi de vântul rece al Adriaticii, cu ochii lui negri plini de foc. Până şi în clipele
cele mai negre, continuă vocea, am ştiut că ne vom revedea înainte de-a fi liber să
pier.
― Liber să pieri? reacţionă Marius. Suntem cu toţii liberi să pierim oricând, nu-i
aşa? Ceea ce ne trebuie acum este curajul de-a o face, dacă e într-adevăr ceea ce
trebuie făcut.
Armand păru să cadă o clipă pe gânduri. Distanţarea ce apăru pe faţa lui îl întristă
iarăşi pe Marius.
― Da, acesta-i adevărul, spuse el.
― Te iubesc, şopti brusc Marius, exact ca un muritor purtat de pasiune. Te-am
iubit din totdeauna. Cât aş vrea să cred în orice altceva decât în dragoste în momentul
acesta; dar nu pot.
Un mic zgomot îi întrerupse. Maharet se apropiase de uşă.
Marius îşi petrecu braţul pe după umerii lui Armand. Câteva secunde încă pluti
între ei doar linişte şi înţelegere. Apoi o urmară pe Maharet în camera uriaşă din
vârful muntelui.
ERA toată din sticlă, în afara peretelui din spatele lui şi a burlanului de fier care
cobora din tavan până deasupra şemineului unde ardea focul. Nu erau alte lumini în
cameră în afara flăcărilor, de jur împrejur se vedeau vârfu-rile uriaşilor arbori de
sequoia, iar dincolo de ele, cerul de deasupra Pacificului, plin de norişori vaporoşi şi
de stele timide.
Ce splendid amurg! Deşi diferit de cel din golful Napoli sau de cel ce putea fi
văzut de pe coasta Annapur-nei, sau de pe vreun vas lăsat în voia curenţilor în
mijlocul mării întunecate. Prin simpla sa imensitate cerul era superb, şi-şi dădu seama
că nici cu o jumătate de oră în urmă fusese acolo sus, înaintând prin beznă, vizibil
doar tovarăşilor de călătorie şi stelelor. Îi reveni bucuria, ca în clipa în care-i privise
părul lui Maharet.
Nici o tristeţe nu-l mai bântuia, ca în clipa în care şi-l imaginase pe Armand lângă
el; era o bucurie pură, impersonală şi transcendentă. Un motiv de a rămâne în viaţă.
Îi trecu prin minte că n-avea talent pentru amărăciune sau regret, că nu era dotat
pentru aşa ceva şi că, dacă voia să îşi recâştige demnitatea, ar face mai bine să fie
sobru.
Un mic râs vesel îi întâmpină, un semn amical, poate puţin exaltat, râsul unui
novice care nu prea ţinea cont de convenienţe. Răspunse printr-un zâmbet, aruncândui
o privire celui amuzat, Daniel. Daniel, ziaristul fără nume din Interviu cu un vampir.
Brusc, îşi dădu seama că acest tânăr zănatec era copilul lui Armand, singurul pe care
îl crease vreodată. Un bun început pe drumul iadului pentru novicele acesta, pentru
fiinţa aceasta exuberantă, într-o veşnică beţie, înzestrată cu puterile sângelui lui
Armand.
Îi trecu rapid în revistă şi pe ceilalţi adunaţi în jurul mesei ovale.
La dreapta, ţinându-se deoparte, era Gabrielle, cu părul ei blond împletit într-o
unică coadă pe spate, cu ochii plini de o îngrijorare pe care nu şi-o ascundea; lângă ea,
Louis, dezarmat şi pasiv ca întotdeauna, studiindu-l pe Marius în tăcere, cu un soi de
interes ştiinţific sau cu adoraţie, sau cu amândouă. Alături era iubita lui, Pandora, cu
părul castaniu lăsat pe umeri şi încă strălucind de particule de gheaţă topită. În fine,