Anne Rice – cronicile vampirilor 3 (Regina damnatilor) - CARTE BUNA

ei duhurile. Ele îi găsesc irezistibili; ca să le atragă atenţia, duhurile folosesc o mie de
stratageme.
Cât priveşte duhurile, sunt convinsă că sunteţi cu toţii curioşi să ştiţi cât mai
multe despre natura şi proprietăţile lor, că nici unul dintre voi n-a crezut povestea din
cartea lui Lestat, despre cum ar fi fost creaţi Mama şi Tatăl neamului nostru. Cred că
nici măcar Marius n-a crezut povestea aceea când i-a fost povestită sau când i-a
transmis-o lui Lestat.
Marius încuviinţă din cap. Avea deja mai multe întrebări de pus. Dar Maharet îi
făcu semn să aibă răbdare.
― Încă puţină răbdare, spuse ea. Vă voi spune tot ce ştiam noi despre duhuri pe
vremea aceea, ceea ce coincide cu ce ştiu şi azi. Înţelegeţi, desigur, că alţii folosesc,
poate, alte denumiri pentru aceste entităţi. Sau că există şi alte definiţii, mai poetice
sau mai ştiinţifice.
Duhurile ne vorbeau doar prin telepatie; cum ziceam, erau invizibile, dar li se
simţea prezenţa. De asemenea, aveau personalităţi distincte, iar în familia noastră, în
care darul de a fi vrăjitoare se moştenea, li se dăduseră diverse nume de la o generaţie
la alta.
Le clasificam, cum face orice vraci, în duhuri bune şi duhuri rele; dar nu există
nici o dovadă că ele însele cunoşteau noţiunile de bine şi de rău. Duhurile rele erau
cele ostile pe faţă speţei umane, cele cărora le plăceau să facă mici răutăţi, de pildă, să
arunce pietre sau să stârnească vântul, în fine, mici lucruri supărătoare. Cele care intră
în oameni sunt adesea cele rele; în aceeaşi categorie sunt clasate şi cele care bântuie
casele şi sunt cunoscute sub numele de strigoi.
Duhurile bune erau capabile de iubire şi căutau ca la rândul lor să fie iubite.
Foarte rar se apucau din proprie iniţiativă să facă vreo răutate. Ele răspundeau la
întrebările despre viitor; ne povesteau ce se întâmpla prin alte regiuni îndepărtate; iar
pentru vrăjitoare foarte puternice, cum eram noi, pentru cei pe care duhurile îi iubeau
cu adevărat, erau în stare să facă lucrul cel mai obositor din tot arsenalul lor: să aducă
ploaia.
Dar, după cum vedeţi din ceea ce vă spun, eticheta de bun sau rău nu era decât un
mijloc de clasificare. Duhurile bune puteau să fie utile pentru lucruri practice; cele
rele erau primejdioase şi enervante. Dacă le dădeai atenţie, dacă le încurajai să îţi dea
târcoale, te jucai cu focul, căci foarte iute se dovedea că n-ai cum să le stăpâneşti.
Existau, de asemenea, multe dovezi că cele pe care le numeam rele ne invidiau că
avem o componentă fizică şi una spirituală ― că ne bucuram de plăcerile şi forţele
trupului, dar şi de o minte, şi de un suflet. E foarte posibil ca această dualitate a fiinţei
umane să le intrige şi să le fascineze pe toate. Aici e sursa atracţiei pe care o
prezentăm pentru ele: cele rele se enervează din cauza asta; se pare că şi ele ar vrea să
cunoască plăcerile simţurilor. Dar nu au cum. Cele bune nu manifestă o astfel de
nemulţumire.
Deci, în privinţa originii acestor duhuri, singurul lucru pe care ni l-au spus
vreodată a fost că ele există dintot-deauna. Ba chiar se lăudau că ele au văzut cum s-a
transformat maimuţa în om. Dar noi nu înţelegeam la ce se refereau. Ne ziceam că se
joacă sau că spun minciuni, în ziua de azi însă, conform studiilor despre evoluţia
omului, mi se pare evident că fuseseră într-adevăr martorele acestor procese. În
privinţa naturii lor ― adică cum erau făcute şi de cine ― ei bine, la întrebările acestea
n-au răspuns niciodată. Cred că nu înţelegeau întrebarea. Păreau insultate, uneori chiar
speriate, sau considerau că voiam să ne amuzăm întrebând aşa ceva.
Bănuiesc că într-o bună zi, se va cunoaşte natura duhurilor în mod ştiinţific. Cred
că-i vorba de un echilibru foarte complicat între materie şi energie, cum e cazul cu tot