Anne Rice – cronicile vampirilor 3 (Regina damnatilor) - CARTE BUNA

o cer cu insistenţă."
Fără nici o vorbă, şi-n aparenţă fără nici un sentiment, s-a uitat la mine cum miam
sărutat copila şi am lăsat-o în braţele uneia dintre femei, care avea să se ocupe de
ea, ca şi cum ar fi fost copilul ei. Apoi ne-am dat amândouă pe mâna lui; de data asta
însă nu am mai plâns, căci parcă ne secaseră lacrimile. Scurtul an de fericire care ne-o
adusese pe Miriam rămânea în urmă ― iar grozăviile care veniseră pe capul nostru
din Egipt ameninţau să ne înghită din nou.
MAHARET închise o clipă ochii; îşi atinse pleoapele cu degetele, apoi îşi purtă
privirea de jur împrejur, uitându-se cum aşteaptă fiecare, cufundat în propriile gânduri
şi dezamăgit că povestirea fusese întreruptă, deşi ştiau cu toţii că nu se putea altfel.
Novicii erau la capătul puterilor. Daniel avea în continuare acelaşi aer captivat.
Louis, cu chipul lui emaciat, avea în mod evident nevoie să se hrănească, deşi nu se
gândea deloc la asta.
― Nu mai pot continua acum, spuse Maharet. E aproape dimineaţă; cei tineri
trebuie să se cufunde în somn. Trebuie să le prepar locurile. Aşa că ne vom regăsi
diseară tot aici şi atunci voi continua povestirea. Bineînţeles, dacă regina noastră ne-o
va permite. Acum nu se află prin apropierea noastră. Nu percep nici cel mai slab
semnal al prezenţei ei; nu zăresc nici cea mai slabă oglindire a chipului ei în ochii
cuiva. Dacă are idee de ceea ce facem, înseamnă că n-are nimica împotrivă. Ori poate
că e foarte departe, ori, cine ştie, poate că nu-i pasă, aşa că va trebui să aşteptăm ca să
ştim ce vrea. Mâine o să vă spun ce-am văzut când am ajuns în Kemet. Până atunci
rămâneţi în pace să vă odihniţi în măruntaiele muntelui. Cu toţii. Muntele acesta mi-a
păstrat toate secretele de ochii curioşi ai muritorilor de ani şi ani. Şi-apoi, amintiţi-vă
că nici măcar regina nu ne poate face nimic până la căderea nopţii.
Marius se ridică în acelaşi timp cu Maharet. În vreme ce ceilalţi părăseau camera,
el se retrase spre unul dintre pereţii de sticlă. I se părea că Maharet îi vorbea încă.
Ceea ce-l tulbura cel mai tare era evocarea Akashei şi ura pe care i-o purta Maharet.
Şi el simţea aceeaşi ură; simţea din ce în ce mai profund că ar fi fost de datoria lui să
pună capăt acestei monstruozităţi când îi stătuse în putere.
Dar femeia aceasta cu păr roşu cu siguranţă n-ar fi dorit să se întâmple aşa ceva.
Nici unul dintre ei nu voia să moară, cum nu dorea nici el. Maharet, poate mai mult
decât oricare alt nemuritor pe care-l cunoscuse vreodată, iubea viaţa mai presus de
orice.
Cu toate acestea, povestirea ei părea să insiste asupra sorţii lor inexorabile. Ce
monstru se născuse din nou în clipa în care regina se trezise din imobilitatea de pe
tron? Ce monstru îl ţinea acuma în braţe pe Lestat? Nici nu putea să-i treacă prin cap.
Ne schimbăm, dar, de fapt, nu ne schimbăm, se gândi el. Ne înţelepţim poate, dar
rămânem totuşi capabili de erori! Tot umani suntem, oricât ar fi de când existăm, asta
e minunea, dar şi blestemul!
Revăzu în minte chipul surîzător pe care-l văzuse în clipa în care îl înghiţeau
gheţurile. Era oare cu putinţă să o mai iubească încă, deşi o ura atât de tare? În toată
onestitatea, nu ştia.
Brusc se simţi extrem de obosit, dorea să doarmă, dorea din toată inima să se
bucure de confort, de plăcerea simplă de a se întinde într-un pat curat. Să se întindă şi
să îşi îngroape capul într-o pernă moale, să îşi lase mădularele să se aşeze cum le era
mai bine.
Dincolo de peretele de sticlă se vedea o lumină albăstruie la răsărit, dar stelele
încă mai străluceau, minuscule şi distante. Trunchiurile copacilor începeau să se vadă;