Anne Rice – cronicile vampirilor 3 (Regina damnatilor) - CARTE BUNA

Jesse
LINIŞTE pe-aici. Era întinsă pe un pat care era şi tare, şi moale, iar corpul şi-l
simţea fără vlagă, de parcă aparţinea unei păpuşi de cârpă. Era în stare să ridice mâna,
dar îi cădea apoi singură, iar de văzut nu vedea încă decât foarte vag, fantomatic,
lucruri care puteau foarte bine să nu fie decât o iluzie.
De pildă, lămpile aprinse din jur; opaiţe străvechi de argilă în formă de peşti,
pline de ulei. Elerăspândeau în cameră un parfum persistent. Era cumva vorba de un
salon de pompe funebre?
Iarăşi o cuprinse frica de a fi moartă, de a fi prizoniera corpului, dar deconectată
de el. Percepu un sunet curios; ce putea fi oare? Foarfeci tăind ceva. I se aranja părul.
Senzaţia i se propagă de la pielea capului până în intestine.
I se smulgea un fir rebel de păr de pe faţă; fire de-ace-lea fără rost pe care femeile
le urăsc din toată inima. Era dichisită pentru înmormântare, probabil. Altfel, de ce s-ar
ocupa cineva cu atâta grijă de toaleta ei, de manechiură? Cineva tocmai îi ridicase
mâna şi-i examinase unghiile.
Apoi durerea reveni, ca un curent electric propulsat în josul coloanei, şi ţipă. Ţipă
tare de tot, în camera asta pe care n-o părăsise decât de câteva ore, în acelaşi pat,
susţinut de lanţuri care scârţâiau.
Auzi lângă ea un suspin. Încercă să vadă de la cine venea, dar iarăşi percepu
numai lămpile. Apoi observă o formă indistinctă lângă fereastră. Era Miriam.
― Unde e? întrebă el.
Era surprins, încerca la rândul lui să perceapă fantoma. Nu mai avusese loc scena
asta?
― De ce nu pot să deschid ochii? întrebă ea.
El putea să se uite cât voia, n-avea cum să o vadă pe Miriam.
― Ai ochii deschişi, îi răspunse el.
Cât de aspră şi-n acelaşi timp tandră îi era vocea!
― Nu pot da mai mult decât atât, dar atunci trebuie să merg până la capăt. Noi nu
suntem tămăduitori, ci ucigaşi. Ar fi cazul să-mi spui care îţi este decizia. Nu e nimeni
pe-aici să mă ajute.
Nu ştiu ce doresc. Tot ce ştiu e că nu vreau să mor! Că nu vreau să încetez să
trăiesc.
Ce laşitate din partea noastră! gândi ea. Ce de minciuni! O fatală tristeţe o
însoţise de când se ştia până în seara asta, totuşi nutrise veşnic această speranţă
secretă! Că o să fie şi ea acceptată, nu numai să vadă şi să priceapă...
Ar fi vrut să se explice, să formuleze dorinţa asta în cuvinte alese cu grijă, dar o
cuprinse iar durerea. Un fier încins o atinse parcă în spate, durerea răspândindu-se
apoi în picioare. Apoi, senzaţia binecuvântată de paralizie. Camera, pe care n-o vedea,
parcă devenise şi mai întunecată, iar flacăra lămpilor oscila. Afară, pădurea era numai
murmur. Pădurea se agita în întuneric. Strânsoarea mâinii lui Mael slăbea, dar nu
pentru că el i-ar fi dat drumul, ci pentru că ea nu şi-o mai simţea.
― Jesse!
O scutura cu ambele mâini, iar durerea era ca o suită de fulgere străpungând
noaptea. Ţipă printre dinţii încleştaţi. De la fereastră, cu ochii ficşi, fără să scoată un
sunet, Miriam privea scena.
― Mael, fă-o! îi ceru Jesse.
Se ridică în şezut printr-un efort teribil. Durerea nu mai avea nici formă, nici
limite; nici măcar ţipătul nu mai putea fi articulat. Atunci deschise şi ochii, îi deschise