Anne Rice – cronicile vampirilor 3 (Regina damnatilor) - CARTE BUNA

ce există în universul nostru şi că, de fapt, nu sunt cu nimic mai magice decât
electricitatea sau undele radio, decât cuarcii sau atomii, sau vocile la telefon ― lucruri
care păreau supranaturale cu două sute de ani în urmă. De fapt, poezia ştiinţei
moderne m-a ajutat mult mai mult decât orice unealtă filozofică să înţeleg duhurile în
retrospectivă. Deşi în exprimare păstrez vechea terminologie din instinct.
Mekare pretindea că ea le vedea din când în când şi că erau ca nişte mici sâmburi
de materie, în jurul cărora se învârtea o enormă masă de energie, pe care o compara cu
o vijelie cu fulgere şi vânt mare. Mai spunea că şi în mare există fiinţe la fel de ciudat
alcătuite şi insecte care se aseamănă cu duhurile. Le vedea componenta materială
exclusiv noaptea, iar imaginea nu dura mai mult de o secundă şi asta de obicei doar
dacă duhul respectiv era stăpânit de mânie.
― Aveau mărimi impresionante, spuse ea; asta spuneau şi ele, de fapt. Ne
spuneau că nu ne putem imagina cât de mari pot să fie, dar noi ştiam că le place să se
laude. Eram tot timpul obligate să extragem din spusele lor doar ceea ce părea să aibă
sens.
E cert că folosesc o enormă energie pentru a influenţa lumea fizică. Altfel, cum ar
putea să pună în mişcare tot felul de obiecte, în cazul strigoilor? Sau să aducă unii
lângă alţii norii cu încărcături diferite pentru a face să izbucnească ploaia? Dar, în
realitate, cu toată energia cheltuită, nu realizează mare lucru. Asta permite, de altfel,
dintotdeauna, să le ţii sub control. Ele nu pot face decât asta sau asta, nimic mai mult,
iar o vrăjitoare bună e cea care e în stare să priceapă perfect aceste lucruri.
Oricare le-ar fi structura, ele n-au în aparenţă nici o nevoie biologică de
satisfăcut. Ele nu ştiu ce e vârsta sau schimbarea. Aici e cheia purtărilor lor copilăreşti
sau capricioase. Acţiunea nu constituie o nevoie pentru ele. Rătăcesc fără noţiunea de
timp, neavând nici un motiv raţional de a fi preocupate de aşa ceva, iar când
acţionează în vreun fel, fac orice le dictează fantezia. Desigur că văd lumea noastră;
fac parte din ea; dar, cum le apare lor, n-avem cum să ştim.
Nu ştiu nici de ce simt o atracţie, un interes deosebit pentru vrăjitoare. Dar aici e
miezul problemei: imediat ce reperează una, i se arată, i se fac cunoscute şi sunt
extrem de flatate dacă sunt băgate în seamă; fac ce li se cere, ca să capete şi mai multă
atenţie, sau, în unele cazuri, ca să fie iubite.
Pe măsură ce relaţia aceasta evoluează, în schimbul dragostei ei, vrăjitoarea le
cere să se concentreze asupra unor sarcini specifice. La sfârşit sunt epuizate de
oboseală, dar sunt încântate că oamenii sunt atât de impresionaţi.
Imaginaţi-vă acuma cât de tare se amuză să asculte rugăciunile oamenilor şi săncerce
să le răspundă, să dea târcoale altarelor şi să declanşeze tunete după ce-a fost
adus un sacrificiu. Când un clarvăzător solicită spiritul unui strămoş mort pentru a le
vorbi urmaşilor, duhurile sunt încântate să se apuce să flecărească, pretinzând că ar fi
chiar strămoşul respectiv, deşi, de bună seamă, n-au nimic de-a face cu el; ele extrag
telepatic tot felul de informaţii din minţile urmaşilor, păcălindu-i în felul acesta şi mai
tare.
De sigur că sunteţi cu toţii la curent cu astfel de comportamente. Nu s-a schimbat
nimic o dată cu scurgerea secolelor. Ce-i diferit e atitudinea fiinţelor umane faţă de
duhuri; diferenţa este capitală.
Când, în zilele noastre, un spirit bântuie printr-o casă şi emite preziceri prin gura
vreunui copil de cinci ani, în afară de cei care-au auzit sau au văzut ceva direct,
nimeni nu crede mare lucru. Asta nu devine baza unei mari religii.
E ca şi cum specia umană a devenit imună la astfel de lucruri; a atins un stadiu
superior al evoluţiei în care bufoneriile unui duh nu pot să o mai afecteze. Deşi religiile
continuă să existe, mai cu seamă cele implantate încă din noaptea neagră a