Anne Rice – cronicile vampirilor 3 (Regina damnatilor) - CARTE BUNA

avusese de la tatăl lui, şi tot aşa înapoi, până pe vremea Sfântului Ludovic. Spada
seniorului pe care eu, cel de al şaptelea fiu, o folosisem în dimineaţa aceea când
plecasem, ca orice prinţ din evul mediu, să ucid lupii.
― Şi pe cine să ucid?
S-a apropiat de mine. Ce dulceaţă izvora acum de pe chipul ei, câtă inocenţă îi
strălucea pe faţă! Şi-a apropiat sprâncenele; o clipă, între ele s-a format o cută
verticală. Apoi toată pielea a redevenit la fel de netedă ca mai înainte.
― Mi-ar fi făcut plăcere să mi te supui fără să pui întrebări, a rostit blând. Apoi
ar fi urmat şi înţelegerea planului. Dar tu nu eşti în stare de asta.
― Cam aşa ceva, am mărturisit. Nu prea am fost niciodată în stare să mă supun,
în orice caz nu multă vreme.
― Eşti neînfricat, a spus apoi, zâmbind.
Cu un gest graţios, a întins mâna într-o parte: imediat i-a apărut în mână spada.
Eu nu simţisem nimic mai mult decât un mic suflu de aer, spada parcă se deplasase
singură. Am rămas cu ochii la ea, la minerul încrustat cu pietre preţioase, la garda din
bronz masiv care, normal, avea forma unei cruci. Încă mai atârna de ea cureaua,
cureaua de piele tare şi fire de oţel împletite, pe care eu o cumpărasem, cândva, într-o
vară de demult.
Era o armă monstruoasă, făcută să dea lovituri, să sfâsie, să străpungă. Mi-am
amintit ce grea era, cum mă durea braţul când dădusem în lupi cu ea în stânga şi-n
dreapta. În bătălii, cavalerii ţineau adesea astfel de spade cu ambele mâini.
Dar ce ştiam eu despre asemenea bătălii? Eu nu fusesem cavaler. Străpunsesem
animale cu spada asta. Acesta fusese unicul moment de glorie din viaţa mea de
muritor, şi ce obţinusem de pe urma lui? Admiraţia unei creaturi damnate, a unui
băutor de sânge, care a hotărât să mă transforme în moştenitorul lui.
Mi-a pus spada în mână.
― Acum n-o să ţi se mai pară grea, prinţul meu, mi-a spus ea. Acum eşti
nemuritor. Cu adevărat nemuritor. În tine clocoteşte sângele meu. Şi vei folosi noile
tale arme pentru mine, la fel cum ai folosit cândva spada aceasta!
M-a trecut un cumplit fior când am atins spada; parcă păstra în ea o memorie
latentă a faptelor cărora le fusese martoră; am revăzut într-o străfulgerare haita de
lupi; m-am revăzut în picioare, în întunericul pădurii îngheţate, gata să-i ucid.
Apoi m-am revăzut la un an după aceea la Paris, mort, nemuritor; un monstru,
graţie lupilor. "Ucigaşul de Lupi", aşa-mi zisese vampirul. Mă alesese din mulţime
pentru că-i distrusesem pe nenorociţii aceia de lupi! Şi-mi făcusem din blana lor o
mantie, pe care-o purtam plin de mândrie pe străzile ninse ale Parisului.
Cum de mai resimţeam încă atâta amărăciune? Mi-ar fi convenit să fiu mort şi
îngropat în cimitirul satului? M-am uitat iar pe fereastră la coasta ninsă a dealului. Nu
se repeta oare acum aceeaşi istorie? Eram iarăşi iubit pentru vitejia mea de pe vremea
când eram un tânăr muritor fără griji. Şi iar am întrebat-o:
― Pe cine să ucid?
N-am primit răspuns.
Mi-a revenit în minte fetiţa aceea, Baby Jenks, nenorocita aceea mică, şi toţi
ceilalţi băutori de sânge distruşi. Îmi dorisem să mă războiesc cu ei, să le declar micul
meu război. Iar ei erau cu toţii morţi. Toţi cei care răspunse-seră la provocarea mea ―
dispăruţi. Am văzut adăpostul din Istanbul arzând; am văzut un vampir vârstnic pe
care ea îl urmărise şi-l distrusese lent; un altul care se apărase şi o blestemase. Iar mam
apucat să plâng.
― Aşa e, ţi-am furat spectatorii, mi-a spus. Am dat foc arenei în care te pregăteai
să străluceşti. Ţi-am răpit războiul! Dar nu înţelegi? Îţi ofer în schimb ceva cu mult