Anne Rice – cronicile vampirilor 3 (Regina damnatilor) - CARTE BUNA

puterea emanată de trup.
Acum era luna octombrie, dintr-un an de pe la sfârşi-tul secolului al douăzecilea
după naşterea lui Hristos. Doar cu vreo câteva nopţi mai înainte le văzuse pe gemene
într-un vis! Nu, nu putea da înapoi. Pentru el adevărata suferinţă de-abia începea, dar
nu mai conta. Era mai viu decât oricând.
Îşi şterse faţa lent cu o batistă mică de pânză. Îşi spălă degetele în paharul de vin
din faţă, ca şi cum şi le-ar fi binecuvântat. Când ridică ochii din nou, pe ecran era
Vampirul Lestat, cântând o melodie cu intonaţii tragice.
Demon cu ochi albaştri, cu părul blond fluturându-i în jurul capului, cu braţe
zdravene, cu torsul de bărbat tânăr. Se mişca în ritmul acela sincopat cu eleganţă, avea
buze seducătoare, iar vocea exprima, cu îngrijite modulaţii, toată tristeţea cântecului.
Iar tu îmi vorbeai tot timpul acesta, nu-i aşa? Mă chemai! Îi repetai numele!
Imaginea video părea că i se uită drept în ochi, că-i răspunde, că numai pentru el
cântă, când era clar că nici nu-l vedea. Cei Ce Trebuie Păziţi! Regele şi regina mea.
Ascultă de data asta cu atenţie fiece silabă articulată cu grijă, pe deasupra sunetului
alămurilor şi tobelor.
Doar când imaginea şi sunetul se stinseră, se ridică şi părăsi restaurantul, merse
ca un orb pe coridoarele răcoroase de marmură ale hotelului şi ieşi în întunericul deafară.
Îl chemau vocile, voci ale băutorilor de sânge din lumea întreagă, transmiţând
semnalul. Voci care existaseră dintotdeauna. Vorbeau de necesitatea de a se aduna
pentru a preveni oribilul dezastru. Mama cutreieră lumea. Vorbeau şi de visul cu
gemenele, pe care nu-l înţelegeau. Iar el fusese orb şi surd la toate astea!
"Sunt atâtea lucruri pe care nici tu nu le înţelegi, Lestat", şopti el.
Se urcă pe un promontoriu şi privi spre Oraşul Sfânt cu templele sale din
depărtare, ruine de marmură lucind în lumina slabă a stelelor.
"Fii blestemată, regina mea! şopti. Iadul să te înghită pentru ce ne-ai făcut la
toţi!"
Condamnaţi la veşnicie, umblând încă pe pământ până şi în secolul acesta al
oţelului şi al benzinei, al zgomotoaselor simfonii de sunete electronice şi a liniştii
circuitelor integrate ale calculatoarelor.
Brusc îşi aminti de un alt blestem, cu mult mai înfiorător decât al lui. Fusese
rostit la un an după groaznicul moment al violului celor două fete, fusese blestemul
urlat în curtea palatului într-o noapte cu stele la fel de îndepărtate şi indiferente ca şi
acum.
"Iau toate spiritele de martori, căci ele cunosc viitorul, ― atât ceea ce va fi cât şi
ce voi fi eu: Eşti regina damnaţilor şi asta vei fi în vecii vecilor! Ai destinul de a face
numai rău. Dar în ceasul în care vei ajunge la apogeul puterilor tale, eu te voi învinge.
Uită-te bine la mine, căci eu te voi răsturna!"
De câte ori, în primele secole, îşi adusese aminte oare de blestemul acela? în câte
locuri, prin deşert şi prin munţi şi prin văile fertile ale nurilor, le căutase pe cele două
surori cu părul roşu? Printre beduini, care le adăpostiseră cândva, printre vânătorii
care încă mai purtau piei de animale, printre locuitorii oraşului Ierihon, cel mai vechi
oraş din lume! Deveniseră încă de pe atunci o legendă.
Apoi fusese atins de binecuvântata nebunie; îşi pierduse complet memoria, nu
mai purta ranchiună nimănui, nu mai simţea nici o suferinţă. Era Khayman şi nu
resimţea decât dragoste pentru tot ce era în jurul lui, era o fiinţă care înţelegea sensul
bucuriei.
Venise oare ceasul răzbunării? Să fi rezistat şi gemenele cumva prin secole, ca şi
el? îi revenise oare memoria tocmai în vederea acestui moment?