Anne Rice – cronicile vampirilor 3 (Regina damnatilor) - CARTE BUNA

Amărăciunea nu însemna nimic în comparaţie cu ce simţea el acum. Mai bine aş
fi făcut să-i distrug şi pe Mamă, şi pe Tată. Mai bine aş fi adus pieirea noastră, a
tuturor.
― Slavă Domnului că n-ai făcut-o, îi spuse Mael.
― Şi pentru care motiv? întrebă Marius. Spune-mi, pentru care?
Pandora se cutremură. Braţul ei îi cuprinse talia. Se-ntoarse brusc spre ea; ar fi
vrut să o lovească, să o împingă. Dar ceea ce văzu îl opri. Era cu ochii în altă parte; şi
purta pe faţă o expresie atât de absentă, atât de abătută, că brusc îşi dădu seama şi mai
acut de propria oboseală. Ar fi vrut să plângă. Dintotdeauna fusese esenţial pentru
propria lui supravieţuire să ştie că Pandora o ducea bine. Nu avea nevoie să fie pe
lângă ea ― era chiar mai bine să fie la distanţă ― dar avea nevoie să ştie că ea este pe
undeva, că îşi continuă existenţa şi că într-o zi s-ar putea reîntâlni. Ceea ce vedea
acum ― ceea ce văzuse deja mai devreme ― îl umplea de îngrijorare. Dacă el simţea
amărăciune, Pandora simţea disperare.
― Hai, îl îndemnă Santino, suntem aşteptaţi.
Totul cu un glas de curtean politicos.
― Ştiu, spuse Marius.
― Ah, ce mai trio formăm! şopti brusc Pandora.
Era extenuată, fragilă, moartă de somn, dornică să viseze, dar nu-şi slăbi
strânsoarea braţului în jurul taliei lui Marius.
― Pot să merg şi neajutat, mulţumesc, îi spuse el cu o răutate care nu-i stătea în
caracter, tocmai ei, celei pe care o iubea mai presus de orice.
― Atunci, dă-i drumul, îi răspunse ea.
Timp de o clipă avu impresia că-i lângă el vechea. Pandora, iute la mânie, plină
de umor. Ea îl împinse uşor înainte, apoi o luă singură spre casă.
Ce acru putea să fie! Numai acreală în toate gândurile. N-avea cum să le fie de
vreun folos celorlaţi nemuritori. Totuşi, porni, între Mael şi Santino, în lumina ce
venea de la ferestrele casei. Pădurea de sequoia rămase în beznă; nu se mişca nici o
frunză. Aerul era însă dulce pe-aici, călduţ, plin de arome proaspete, nu înţepa ca cel
rece din nord.
Armand. Iar îi venea să plângă.
Apoi văzu femeia apărând în uşă. O nimfă cu bucle roşcate, care concentrau
parcă toată lumina din hol. Era la fel de străveche ca şi Akasha, cu siguranţă.
Sprâncenele şi gura nu mai aveau culoare, pierzându-se în luminiscenţa întregului
chip. Iar ochii... nu erau în realitate ochii ei. Fuseseră luaţi de la o victimă, de la un
muritor, nu-i mai serveau aproape la nimic. Nu-l vedea foarte bine, deşi se uita la el.
Era una din gemenele din vis, cea căreia i se scoseseră ochii, asta era. Şi avea dureri
chiar în clipa asta, în ochii aceia însuşiţi.
Pandora se opri unde începeau treptele.
Marius trecu pe lângă ea şi urcă pe verandă. Se opri lângă femeia cu păr roşu,
minunându-se de înălţimea ei ― era cât el de înaltă ― şi de regularitatea feţei ei, atât
de asemănătoare cu o mască perfectă. Purta o rochie fluidă de stofă fină, cu guler înalt
şi mâneci lungi, brodate. Rochia era strânsă sub sâni, apoi cădea în falduri până jos şii
venea de minune. Îi punea perfect în valoare faţa radioasă şi detaşată de tot ce se
găsea în jur, parcă era o mască luminată pe dinăuntru, încadrată de aurul roşu al
părului ei bogat.
Ea îi dădu să înţeleagă în tăcere, dacă simţea nevoia să ştie, că exact aşa stăteau
lucrurile.
Dar încă şi mai uimitoare decât această frumuseţe fizică cu diversele ei atribute,
pe care o poseda de mai bine de şase mii de ani, era vigoarea ei incredibilă. Părea să