Anne Rice – cronicile vampirilor 3 (Regina damnatilor) - CARTE BUNA

Muzica se auzea prea tare, prea limpede. Iar uşile de la anticamera criptei erau larg
deschise!
Ajuns la intrare, constată că uşile comandate electronic fuseseră împinse cât colo.
Cum fusese oare cu putinţă? El era singurul care cunoştea codul pentru toate şirurile
acelea de butoane de pe calculator. A doua pereche de uşi fusese la rândul ei deschisă,
şi-a treia la fel. De fapt, se uita de-a dreptul în criptă, privirea i se oprea direct pe
peretele alb de marmură. Luminile colorate proiectate de televizor parcă erau ale
focului din cămin.
Iar vocea lui Lestat prindea ecou în încăperea aceea cu pereţi de marmură şi cu
tavan boltit.
Zdrobiţi-ne, fraţi şi surori,
lupta a început.
Pricep ce vedeţi voi atunci
când mă priviţi pe mine.
Trase încet aer în piept. Nici un alt sunet în afară de melodie, care acum se
estompa, înlocuită de flecăreala muritoare. Dar nu era prin preajmă nici un intrus. Nu,
şi-ar fi dat seama. Nimeni nu pătrunsese în vizuina lui. Instinctul i-o spunea clar.
Simţi o durere ascuţită în piept. Apoi un suflu fierbinte pe faţă. Nemaipomenit!
Trecu prin anticamerele de marmură şi se opri la uşă. Se ruga oare? Visa? Ştia că
urma să-i vadă pe Cei Ce Trebuie Păziţi în ţinuta lor obişnuită. Şi în curând o să
găsească şi o explicaţie a uşilor deschise, vreun scurt circuit sau vreo siguranţă arsă.
Cu toate astea, brusc, fu cuprins nu de frică, ci de o presimţire, ca un tânăr mistic
pe cale să îşi vadă zeul în carne şi oase sau să-i apară în palme stigmatele.
Pătrunse calm în sala tronului.
Timp de-o clipă nu îşi dădu seama de nimic. Vedea ceea ce se aştepta să vadă,
camera lungă, plină de copaci şi de flori, banca de piatră care slujea drept tron, iar mai
departe enormul ecran de televizor pe care se perindau ochi şi guri şi de unde se
auzeau râsete fără importanţă. Apoi înregistră realitatea: pe tron nu mai era aşezat
decât un corp; iar corpul acesta era aproape complet transparent! Culorile violente
care veneau de la ecranul televizorului îndepărtat se vedeau direct prin el!
Nu se poate, nu era cu putinţă! Marius, uită-te atent Până şi simţurile tale se pot
înşela. Asemenea unui muritor tulburat, îşi duse mâinile la cap, să se concentreze.
Ce vedea era spatele lui Enkil, care devenise un soi de statuie de sticlă lăptoasă,
prin care se filtrau lumini colorate. Doar părul negru îi rămăsese neschimbat. Brusc, o
pâlpîire îi căzu pe chip, care străluci palid.
El clătină din cap. Nu e cu putinţă. Apoi îşi făcu singur curaj: "Păstrează-ţi
calmul, Marius, şopti, ia-o cu binişorul."
Dar i se amestecau în minte o mulţime de bănuieli. Venise cineva, cineva mai
străvechi şi mai puternic decât el, cineva care dăduse de Cei Ce Trebuie Păziţi şi care
săvârşise ceva înfiorător! Şi asta numai din vina lui Lestat! Lestat, care destăinuise
secretul lumii întregi.
Simţi cum i se înmoaie genunchii. Inimaginabil! Nu mai avusese astfel de
slăbiciuni omeneşti de atât de multă vreme, încât le uitase cu desăvârşire. Fără grabă,
scoase o batistă fină din buzunar. Îşi şterse broboanele sângerii de sudoare de pe
frunte. Porni apoi spre tron şi îi dădu ocol până ce, în fine, se află chiar în faţa
corpului regelui.
Era Enkil, aşa cum fusese de două mii de ani, cu părul lui negru împletit în codiţe
lungi atârnându-i până la umeri. Marele guler de aur aşezat pe pieptul neted, fără păr,