Anne Rice – cronicile vampirilor 3 (Regina damnatilor) - CARTE BUNA

lucea la lumina focurilor de sub cratiţe.
― Unde suntem? am întrebat-o.
Spre mirarea mea, s-a întors spre mine şi m-a mângâiat pe păr. M-a cuprins un
sentiment de mare uşurare. Dar suferinţele neînchipuite din locul acesta erau prea
mari ca uşurarea mea să conteze în vreun fel. Deci nu mă distrusese; mă adusese doar
în iad. Dar în ce scop? în jur nu simţeam decât suferinţă şi disperare. Cum ar fi putut
fi schimbată soarta nenorociţilor acestora?
― Bietul meu războinic, a spus ea cu ochii plini de lacrimi de sânge. Nu-ţi dai
seama unde ne aflăm? N-am răspuns. Vorbea încetişor, aproape de ureche. Să-ţi recit
lista de nume? m-a întrebat. La Calcutta, dacă vrei, sau în Etiopia; sau pe străzile din
Bombay; sufletele astea nenorocite pot fi la fel de bine ţărani din Sri Lanka sau din
Pakistan; sau din Nicaragua, sau din El Salvador. Nici nu contează unde ne aflăm;
ceea ce contează este cât de mare este mizeria şi că de jur împrejurul strălucitoarelor
voastre oaze apusene, ea există. Că acoperă trei pătrimi din glob! Deschide ochii,
dragul meu. Ascultă-le rugăciunile; ascultă tăcerea celor ce-au învăţat să nu se mai
roage pentru nimic. Căci numai de nimic au avut parte întotdeauna, oricare ar fi
numele naţiei lor, al oraşului sau al tribului lor.
Am ieşit împreună pe strada aceea noroioasă, trecând pe lângă grămezile de
gunoi şi băltoacele infecte, pe lângă cîinii hămesiţi şi şobolanii care ne fugeau printre
picioare. Am ajuns la ruinele unui vechi palat. Printre pietre se strecurau şopârle. Nori
de insecte infestau locul. Strânşi unii lângă alţii, lângă un şanţ, dormeau pe jos şiruri
de cerşetori. Mai încolo, în mlaştini, putrezeau cadavre umflate, uitate de cei vii.
Departe, pe o şosea, treceau camioane, trimiţând unde de zgomot, ca nişte tunete,
în căldura aceea sufocantă. Toată mizeria din jur mă pătrundea ca un gaz asfixiant.
Aici era panta cea mai abruptă a Grădinii Sălbatice a lumii, în care floarea speranţei
nu răsărea niciodată. Aici era cloaca universală.
― Dar ce putem noi să facem? am mai şoptit eu. De ce am venit aici?
Din nou m-am simţit copleşit de frumuseţea ei, de imensa suferinţă care i se citea
pe faţă şi care mă făcea să plâng.
― Putem reforma lumea, aşa cum ţi-am mai spus, a răspuns. Putem transforma
miturile în realitate; în curând va veni vremea când timpurile acestea, în care oamenii
au cunoscut o asemenea degradare, vor intra chiar ele în mitologie. Noi o să ne
ocupăm de asta, iubirea mea.
― Dar ei singuri trebuie să găsească soluţiile. Nu e numai o obligaţie, e chiar
dreptul lor. Cum am putea noi să le fim de folos cu ceva? Nu pricepi că orice
intervenţie de-a noastră poate duce la catastrofă?
― O să facem în aşa fel, încât să nu ducă, a spus calmă. Văd că nu înţelegi nici
pe departe... Nu-ţi dai seama ce puteri posedăm. Nimic nu ne stă în cale. De data asta
însă, va trebui să ai grijă. Nu eşti pregătit pentru ceea ce urmează, şi nu vreau să te
împing iarăşi eu. Când vei ucide din nou în numele meu, va trebui să o faci punându-ţi
întreaga credinţă şi încredere în mine. Poţi să fii sigur de dragostea mea şi convins că
ştiu că nici o inimă nu poate fi educată într-o singură noapte. Dar, te rog, învaţă din
ceea ce vezi şi auzi.
S-a întors iar pe stradă. Preţ de o clipă mi-a părut o simplă siluetă fragilă ce se
mişca prin întuneric. Apoi, brusc, am auzit cum se agitau fiinţele din cocioabele din
jur, am văzut femeile şi copiii ieşind afară. Toate formele adormite din jurul meu au
început să se mişte. M-am retras mai mult în beznă.
Tremuram. Voiam cu disperare să fac ceva, să o rog să aibă răbdare!
M-a cuprins din nou sentimentul acela de pace, vraja unei perfecte fericiri, iar
călătoream înapoi prin timp, iar mă aflam în bisericuţa copilăriei mele, în Franţa, în