Anne Rice – cronicile vampirilor 3 (Regina damnatilor) - CARTE BUNA

familii, care fuseseră silite să le construiască pentru a adăposti, cu mult ceremonial şi
mare pompă, mumiile. Pe scurt, se refugiau în aceste morminte sacre pe care nimeni
n-ar fi avut curajul să le pângărească, însă fugeau atât de iute, încât Khayman n-a
putut să ţină pasul cu ei. Regele s-a oprit totuşi o dată. A cerut îndurare zeului
soarelui, Ra. Apoi, plângând, ascunzându-şi ochii din calea soarelui, urlând de parcă-i
frigea văpaia lui, deşi lumina de-abia se făcea vizibilă pe cer, regele şi regina au
dispărut din faţa lui Khayman.
"Din ziua aceea nu şi-au mai făcut niciodată apariţia înainte de apusul soarelui,
când vin din cimitirul sacru, fără ca cineva să ştie însă exact de unde. De fapt, deatunci
populaţia îi aşteaptă în număr mare şi le face o primire de zei, ca unor
adevărate întruchipări ale lui Osiris şi Isis, zeităţile, ce ţin de lună, şi le aruncă flori în
cale, făcându-le adânci plecăciuni.
S-a răspândit peste tot zvonul că, datorită unei intervenţii divine, regele şi regina
au învins moartea pe care le-o aduseseră duşmanii şi de atunci au devenit zei,
nemuritori şi invincibili; şi că pot citi în inimile oamenilor, graţie aceloraşi forţe.
Nimeni nu poate să le ascundă vreun secret; orice conspirator e imediat pedepsit; ei
aud până şi ce gândesc oamenii. Toată lumea se teme de ei.
Totuşi, eu ştiu, ca şi toţi ceilalţi servitori credincioşi, că nu suportă nici măcar
flacăra unei lumânări sau a unei lămpi prea aproape de ei, că se retrag de lângă torţele
aprinse şi că atunci când îşi execută duşmanii în secret, le beau sângele! Aşa cum
auziţi, le beau sângele. Ca nişte pisici sălbatice, se hrănesc cu sângele acestor victime,
iar camera lor seamănă apoi cu vizuina unui leu. Cel care trebuie să adune trupurile
acelea şi să le arunce în fundul puţului, sunt eu, Khayman, umilul lor intendent
credincios."
După aceste vorbe Khayman s-a oprit şi s-a lăsat în voia lacrimilor.
Povestea era terminată şi se făcuse aproape dimineaţă. Se ridica soarele peste
munţii de la răsărit; ne-am pregătit să traversăm Nilul. Deşertul se încălzea; Khayman
s-a dus pe malul fluviului în vreme ce soldaţii pregăteau prima barcă pentru
traversare. A continuat să plângă, văzând cum se ridică soarele deasupra fluviului,
cum ia fluviul foc.
"Zeul soarelui, Ra, este cel mai vârstnic şi mai important dintre toţi zeii din
Kemet, ne-a şoptit el. Zeul acesta s-a întors împotriva lor. De ce? Ei plâng în taină,
din cauza sorţii ce le-a fost rezervată. Setea de sânge îi înnebuneşte; sunt
înspăimântaţi că o să devină de nesuportat. Trebuie să-i salvaţi. Trebuie să o faceţi, de
dragul poporului nostru. Nu m-au trimis să vă aduc ca să dea vina pe voi sau să vă
facă vreun rău. Au nevoie de voi. Voi sunteţi vrăjitoare capabile de multe. Faceţi ca
spiritul acesta să-i elibereze."
Apoi, uitându-se la noi, amintindu-şi ce se petrecuse cu noi, s-a lăsat pradă
disperării.
Nici eu, nici Mekare n-am răspuns. Barca era acum gata să ne poarte până la
palat. Priveam peste ape, la marea aglomerare de clădiri văruite care constituiau
oraşul regal şi ne întrebam ce consecinţe va avea monstruozitatea asta.
Când am coborât din barcă, primul gând mi-a fost la fiica mea, căci brusc am
ştiut c-am să mor în Kemet. Voiam să închid ochii şi să întreb spiritele, cu voce
înceată, dacă aşa avea să se întâmple, dar n-am avut curajul. Nu puteam să las să mi se
spulbere ultima speranţă.
MAHARET se încordă brusc.
Jesse o văzu îndreptându-şi brusc umerii; degetele de la mâna dreaptă se mişcară