Anne Rice – cronicile vampirilor 3 (Regina damnatilor) - CARTE BUNA

Sfinte! Iar noi stăm aici şi discutăm, de parcă nu se întâmpla nimic, de parcă nu ne-am
fi amestecat în lumea lor, aducând toate grozăviile acestea...
― Dar când zbori cu trup cu tot nu ţi-e frică? m-a întrebat.
― Ştii bine că totul mă înspăimântă, i-am răspuns. Când am să-mi descopăr
limitele? E cu putinţă să stau aici cuminte şi să produc moartea unor muritori la o
distanţă de câţiva kilometri?
― Nu, asta nu poţi, mi-a răspuns. O să descoperi limitele mai curând decât îţi
imaginezi. E la fel ca şi cu celelalte mistere. De fapt, nu există mistere.
Am râs. Timp de o clipită mi-au parvenit vocile, ca fluxul mării care urcă, apoi au
scăzut, transformându-se în zgomot, vântul aducea ţipete, ţipete venind dinspre diversele
sate de pe insulă. Dăduseră foc micului muzeu în care se găseau statui greceşti
antice şi icoane, şi picturi bizantine.
Toate operele acelea de artă se transformau în fum. Atâtea vieţi se transformau în
fum.
Brusc, am simţit nevoia să o privesc. Nu-i vedeam faţa în oglinzi, erau orientate
prost. M-am ridicat.
Stătea la măsuţa de toaletă. Îşi schimbase hainele şi coafura. Era şi mai
încântătoare, dar la fel de ruptă de timp. Ţinea în mână o oglindă în care se privea; dar
parcă nu se uita, de fapt, la nimic; părea să asculte vocile pe care le auzeam şi eu.
M-a trecut un fior, parcă era din nou aşezată pe tronul din criptă, îngheţată.
Apoi a dat semne că se trezeşte, s-a uitat în oglindă, apoi la mine.
Îşi lăsase părul liber pe spate, nu mai era împletit în codiţe. Îi cădea acum în bucle
mari mai jos de umeri, greu, lucios, parcă te invita să i-l săruţi. Rochia semăna cu cea
dinainte, de parcă i-o făcuseră femeile după vechiul model, dintr-o mătase vişinie
găsită aici. Culoarea i se proiecta pe obraji, care păreau îmbujoraţi, şi pe sânii acoperiţi
doar pe jumătate de faldurile libere ce porneau de la umeri, unde mătasea era
prinsă cu mici catarame de aur.
Purta la gât mai multe coliere, toate moderne, dar amestecul de perle, lanţuri de
aur, agate şi chiar rubine, dădea întregului un aspect arhaic.
În contrast cu pielea ei satinată, toate bijuteriile păreau ireale! Li se pierdea
strălucirea din cauza splendorii persoanei ei în întregime, din cauza strălucirii ochilor,
a luciului buzelor.
Era făcută pentru cel mai bogat palat de vis; era, în acelaşi timp, senzuală şi
divină. Îi doream sângele din nou, sângele acela care nu degaja nici un parfum şi care
nu te obliga la nici o crimă. Voiam să mă apropii de ea, să ridic mâna şi să-i ating
acea piele impenetrabilă care avea să-mi cedeze ca o coajă fragilă.
― Sunt morţi toţi bărbaţii de pe insulă, nu-i aşa? am întrebat-o, producându-mi
mie însumi un şoc.
― Au mai rămas zece. Erau şapte sute de bărbaţi pe insulă. Şapte au fost aleşi să
rămână în viaţă.
― Si ceilalţi trei?
― Sunt pentru tine.
Am rămas cu gura căscată. Pentru mine? Dorinţa de sânge s-a modificat imediat,
înglobând şi ideea de sânge uman ― acest nectar cald, fierbător, parfumat ― dar nu
simţeam realmente nevoie. Tot se mai putea numi sete, tehnic vorbind, dar, în
realitate, era un chin.
― Nu-i vrei? m-a întrebat pe un ton batjocoritor, dar totuşi zâmbindu-mi. Zeul
meu se dă la o parte din faţa datoriei? Ştii, în toţi anii aceia când îţi ascultam vocea, cu
mult înainte de a-mi închina cântece, îmi făcea o enormă plăcere că-i ucideai numai
pe cei greu de ucis, pe cei mai tineri. Îmi făcea plăcere că atacai hoţii şi ucigaşii, că îţi