Anne Rice – cronicile vampirilor 3 (Regina damnatilor) - CARTE BUNA

Marius era alb de furie când a intrat în cameră; nimic nu i-o putea disimula. Mie
mi-a aruncat o privire numai ― mie, ucigaşul acelor bieţi muritori de pe munte, unde
rămăsese un şir de cadavre. Era la curent, cu siguranţă. Toate zăpezile de pe lume nu
le puteau acoperi. De tine am nevoie, Marius. Toţi avem nevoie de tine.
Îşi păzea gândurile; fiecare făcea la fel. Dar de ea reuşeau oare să îşi protejeze
secretele?
Când au intrat cu toţii în sală, m-am dus la dreapta Akashei, căci aşa dorea. Şi
pentru că acolo ştiam că îmi era locul: Le-am făcut semn lui Gabrielle si lui Louis să
se aşeze în faţă, aproape de mine, ca să nu-i scap din ochi. Privirea pe care mi-a
întors-o Louis m-a izbit drept în inimă, atât era de resemnată, de tristă.
Femeia cu părul roşu, cea străveche ce purta numele de Maharet, şedea la capătul
opus al mesei, cel apropiat de uşă. La dreapta ei, Marius şi Armand. La stânga, novicea
Jesse, cealaltă roşcată. Maharet părea complet pasivă, calmă, de parcă nimic nu i
se putea întâmpla. Era uşor de înţeles de ce. Akasha nu-i putea face rău acestei fiinţe,
cum nu-i putea face rău nici celuilalt, lui Khayman, cel mai vechi dintre toţi, care
tocmai se aşezase la dreapta mea.
Cel cu numele de Eric era îngrozit, era limpede. S-a aşezat cu noi la masă contra
voinţei lui. Mael era, de asemenea, înspăimântat, dar asta îl înfuria. Se uita fix la
Akasha şi nu-i păsa deloc că furia i se citea pe faţă.
Nici Pandora, frumoasa Pandora cu ochi de catifea, nu dădea impresia că i-ar
păsa de ceva când s-a aşezat lângă Marius. Nici măcar o privire nu i-a aruncat
Akashei. Se uita drept înainte, prin peretele de sticlă, iar ochii i se mişcau uşor,
privind cu drag pădurea din faţă, straturile de verdeaţă întunecată striată ici şi colo de
coaja vişinie a copacilor.
Celălalt care părea nepăsător era Daniel. Şi pe el îl văzusem la concert. Dar nu
ghicisem că Armand era cu el! Nu-mi parvenise nici cel mai mic semn că Armand ar
fi fost acolo. Când mă gândeam că toate lucrurile pe care-am fi putut să ni le spunem
nu vor mai fi spuse poate niciodată. Dar nu se putea să se sfârşească aşa, nu era cu
putinţă! O să am ocazia să stau de vorbă cu Armand, cu toţi ceilalţi. Frumosul Daniel
credea ca mine, el care, cu magnetofonul lui portabil, împreună cu Louis, în casa de
pe strada Divisadero, fusese într-un fel la originea isprăvii acesteia. De aceea se uita
atât de senin la Akasha, de aceea analiza ca un spectator fiece moment.
L-am privit şi pe Santino, cu pletele lui negre ― era o fiinţă cu o ţinută regală,
care mă examina cu circumspecţie. Nici lui nu-i era frică. Reuniunea aceasta îl
umplea de disperare. Era profund impresionat de frumuseţea Akashei, care îi atingea o
rană adâncă din suflet. Credinţa lui străveche l-a înflăcărat o clipă, pentru el credinţa
însemnase mai mult decât simpla supravieţuire, dar îi fusese răpită cu cruzime.
N-aveam timp să-i înţeleg pe fiecare, să evaluez legăturile dintre ei sau măcar să
cer explicaţii cu privire la ciudatul vis în care apăreau două fete roşcate şi trupul
mamei, imagine care mi-a apărut din nou în minte imediat ce-am privit-o pe Jesse.
Mă întrebam dacă ei îmi pot citi gândurile şi pot descoperi toate lucrurile pe care
mă chinuiam să le ascund; pe care le ascundeam de mine însumi.
Pe faţa lui Gabrielle nu se mai putea citi nimic acum. Ochii i se micşoraseră şi
deveniseră cenuşii, de parcă le ascundea până şi lumina, şi culoarea; se uita de la mine
la Akasha şi înapoi la mine, ca şi cum voia să înţeleagă ceva.
M-a cuprins brusc o adevărată teroare. Poate că o simţisem de fapt tot timpul.
Nici ei n-o să cedeze. Ceva înrădăcinat în ei avea să-i împiedice să cedeze, cum mă
împiedicase şi pe mine. Un dezastru avea să se producă înainte ca cineva să
părăsească sala aceasta.
Pe moment, m-am simţit paralizat. Apoi am întins brusc mâna şi i-am luat-o pe-a