Anne Rice – cronicile vampirilor 3 (Regina damnatilor) - CARTE BUNA

Ultima scenă pe care am văzut-o: Akasha, arătându-mă cu degetul, cu nişte ochi
care străluceau ca stelele. Şi faţa lui Khayman, pe obrajii căruia lacrimile curgeau
şuvoi. Soldaţii mi-au apucat capul ca într-o menghină, mi-au tras pleoapele şi toată
vederea mi s-a dus, în vreme ce şi eu plângeam, fără să scot vreun sunet.
Apoi brusc am simţit o mână caldă apuncându-mi-o pe-a mea şi am mai simţit
ceva care mi-era pus în dreptul gurii. Khayman îmi presa pe buze ochii scoşi. I-am
înghiţit imediat, pentru a nu fi pângăriţi sau aruncaţi la gunoi.
Vântul s-a înteţit; spiritele se zvârcoleau în jurul nostru, iar curtenii se împrăştiau
în toate direcţiile, după câte auzeam. Unii tuşeau, alţii se înecau, mulţi ţipau, fugind
de colo până colo, iar în timpul acesta regina îi implora să rămână liniştiţi. M-am
întors să dau de Mekare şi i-am simţit capul pe umăr, părul pe obraz.
"Acum, pe rug cu ele!" a declarat regele.
"Nu imediat, nu, e prea devreme, a spus regina. Vreau să sufere!"
Aşa că am fost duse de-acolo, legate împreună şi lăsate singure, pe duşumea, întro
celulă.
Ore întregi palatul a fost bântuit de spirite; dar regele şi regina i-au calmat pe
curteni, le-au explicat că n-au motive să se teamă. A doua zi, când soarele avea să
ajungă la zenit, tot răul avea să piară din regat, aşa că spiritele n-aveau decât să se
agite până atunci.
În cele din urmă, s-a calmat totul, nimic nu se mai mişca prin tot palatul, în afară
de rege şi de regină; până şi gărzile din faţa celulei noastre dormeau.
Acestea sunt ultimele ore din viaţa mea, mă gândeam. Suferinţa ei va fi mai mare
dimineaţă, căci ea mă va vedea pe mine pe rug, fără să poată măcar să urle. Am
strâns-o în braţe pe Mekare. Mi-am pus capul pe pieptul ei. Aşa timpul a trecut.
Pe la vreo trei dimineaţa am auzit zgomote în faţa celulei. Se petrecea ceva
violent: un gardian a scos un ţipăt ascuţit, apoi am auzit cum a căzut jos. Era clar că
fusese ucis. Mekare s-a mişcat lângă mine. Am auzit cum s-a tras zăvorul uşii, apoi
balamalele au scârţâit. Apoi de la Mekare mi-a parvenit un zgomot, ca un geamăt.
Intrase cineva în celulă, era Khayman, am ştiut-o datorită aceloraşi vechi puteri
intuitive. Când ne tăia legăturile, am întins mâna şi i-am apucat-o pe a lui. Dar, în
aceeaşi clipă, mi-am dat seama că nu mai era acelaşi Khayman! Apoi am înţeles.
"Te-au transformat şi pe tine! Au făcut din tine acelaşi monstru ca ei."
"Aşa e, a şoptit el cu o voce plină de amar şi de ură, dar şi cu o nouă nuanţă în
glas, care nu mai avea nimic omenesc. Mi-au făcut-o! Au vrut să facă o încercare, de
aceea au făcut-o! Au vrut să vadă dacă aţi spus adevărul! Acum duhul acela rău se
află şi-n mine."
Mi se părea că plânge, îi ieşea din piept un sunet uscat. I-am simţit puterea pe
care o avea acum în degete, căci, strângându-mă de mână, mi-o strivea de-a dreptul,
fără să vrea.
"Vai, Khayman, i-am răspuns eu, plângând. Ce trădare din partea celor pe care iai
servit cu atâta credinţă."
"Ascultaţi-mă, amândouă, vrăjitoarelor! a continuat el cu vocea aceea guturală şi
plină de mânie. Vreţi să pieriţi mâine pe rug, în faţa unei gloate ignorante, sau vreţi să
vă bateţi cu acest spirit rău? Vreţi să fiţi egalele şi duşmancele lui jurate pe pământ?
Căci ce altceva stăvileşte puterea celor puternici, dacă nu puterea altora la fel de
puternici ca ei? Cine-l înfrânge pe oştean, dacă nu tot un oştean de aceeaşi valoare?
Spuneţi, vrăjitoarelor, dacă ei au putut să mă transforme pe mine, n-ar fi cu putinţă să
o fac şi eu cu voi?"
Eu m-am tras înapoi imediat, am vrut să mă îndepărtez de el, dar nu mi-a dat
drumul. Nu ştiam dacă era cu putinţă. Dar ştiam că nu voiam aşa ceva.