Anne Rice – cronicile vampirilor 3 (Regina damnatilor) - CARTE BUNA

Doar că, pe la încheierea celui de-al optulea an, se întâmplă ceva care avea să-i
schimbe iarăşi tot cursul vieţii, ceva ce produse în cele din urmă ruptura dintre ea şi
Talamasca.
Realizările lui Jesse de până atunci erau impresionante. Dar în vara anului 1981
încă mai lucra sub direcţia lui Aaron Lightner şi nu avusese decât rareori câte-un
contact cu membrii consiliului Ordinului sau cu puţinii reali responsabili ai
Talamascăi.
Aşa că fu surprinsă în momentul în care David Talbot, conducătorul Ordinului, o
invită la biroul lui din Londra. David era un bărbat plin de energie, pe la vreo şaizeci
şi cinci de ani, cu părul cărunt, bine făcut, cordial. Îi oferi un pahar de vin de Xeres şi
îi vorbi vreun sfert de oră despre una şi alta înainte de a intra în subiect.
Îi propunea lui Jesse să se ocupe de o misiune complet diferită. Îi puse în mână
un roman ce se găsea pe piaţă, intitulat Interviu cu un vampir. Apoi îi spuse să-l
citească.
Jesse rămase încurcată.
― De fapt, spuse ea, l-am citit. De câţiva ani. Dar ce-are de-a face cu noi o carte
ca asta?
Jesse îşi cumpărase cândva un exemplar într-un aeroport şi îl citise pe nerăsuflate
în timpul unui lung zbor intercontinental. Povestirea, chipurile spusă de un vampir
unui tânăr gazetar din San Francisco, o lăsase cu o impresie neplăcută, ca un vis urât.
Nu ar fi putut spune că o apreciase. De fapt, preferase să arunce cartea la gunoi după
aceea decât să o lase pe o bancă, de frică să nu-i cadă în mână vreunuia capabil să
creadă toate prostiile acelea.
Personajele principale din carte ― nişte nemuritori teribil de interesanţi, dacă
stăteai să te gândeşti ― formaseră o mică familie diabolică în New Orleans-ul
dinaintea Războiului de Secesiune, unda îşi vânaseră victimele timp de mai bine de
cincizeci de ani. Lestat era capul răutăţilor şi şeful grupului. Louis, subalternul lui,
chinuit de îndoieli, era eroul cărţii şi în acelaşi timp povestitorul. Claudia, minunata
lor "fiică" vampirică, era o figură tragică, mintea i se îmbogăţea, iar corpul îi rămânea
cel al unei eterne fetiţe de şase ani. Căutările deşarte ale lui Louis pentru primirea
izbăvirii formau, de fapt, subiectul cărţii, dar ceea ce o impresionase mai cu seamă pe
Jesse fusese ura Claudiei faţă de cei doi vampiri care o creaseră şi, în cele din urmă, o
distruseseră.
― Povestea din cartea asta nu este ficţiune, se mulţumi să-i spună David. Dar nu
e clar cu ce scop a fost publicată. Publicarea ei, până şi sub forma unui roman, ne-a
alarmat.
― Cum adică nu e ficţiune? întrebă Jesse. Nu înţeleg.
― Autorul a semnat sub un pseudonim, continuă David, iar cecurile reprezentând
drepturile de autor sunt adresate unui tânăr care vagabondează prin lume şi nu se lasă
contactat de noi. Era totuşi reporter înainte, ca gazetarul din roman. Dar nu asta ne
interesează pentru moment. Misiunea pe care ţi-o încredinţăm constă în deplasarea la
New Orleans şi verificarea documentară a evenimentelor descrise în carte, care au
avut loc înainte de Războiul de Secesiune.
― O clipă, o clipă. De fapt, îmi spuneţi că există vampiri? Că aceste personaje ―
Louis şi Lestat, şi fetiţa Claudia ― sunt făpturi reale?
― Da, exact, răspunse David. Fără a-l uita pe Armand, mentorul Teatrului
Vampirilor de la Paris. Îţi aminteşti de Armand, nu-i aşa?
Jesse îşi amintea prea bine de Armand şi de teatru. Armand, nemuritorul cel mai
vârstnic din roman, avea corpul şi chipul unui adolescent de şaptesprezece ani. Cât
priveşte teatrul, acesta fusese descris ca un loc de groază, în care seară de seară erau