Anne Rice – cronicile vampirilor 3 (Regina damnatilor) - CARTE BUNA

nou, nu spuse nimic.
Maharet reluă povestirea.
― Khayman ne-a slăbit legăturile de câte ori s-a prezentat ocazia, ne-a dat voie
seara să facem câţiva paşi, ne-a adus carne şi apă. S-a purtat cu o deosebită delicateţe,
căci nu ne vorbea când făcea ceva pentru noi, nu căuta recunoştinţa noastră. Făcea
totul dintr-o inimă bună. Pur şi simplu, nu suporta să-i vadă pe alţii suferind.
Cred că vreo zece zile a durat călătoria noastră până în regatul Kemet. Poate o fi
fost mai mult; poate, mai puţin. La un moment dat, în timpul călătoriei, duhurile s-au
săturat să repete aceleaşi mici răutăţi, iar noi, fără chef de viaţă, mâhnite cum eram,
nu le-am mai invocat. Nici între noi nu mai vorbeam, doar schimbam câte-o privire
din când în când.
În fine, am ajuns într-un ţinut cum nu mai văzusem niciodată.
Trecând de dunele arzătoare ale deşertului, am ajuns pe pământurile fertile care
se-ntindeau de-a lungul Nilului, un pământ negru care dăduse numele de Kemet
regatului; apoi am traversat fluviul pe plute, la fel ca toată armata, pentru a intra întrun
oraş imens în care clădirile erau de cărămidă roşie, cu acoperişuri de paie, şi-n care
se găseau temple mari şi palate din aceleaşi materiale, dar care erau de o mare
frumuseţe.
Era cu mult înaintea epocii arhitecturii din piatră, înaintea apariţiei templelor
faraonilor, care au făcut renu-mele Egiptului până în ziua de azi.
Se vedea deja gustul pe care-l aveau pentru ornamentaţie, pentru monumental.
Folosiseră cărămizi de lut nearse, trestii şi împletituri pentru a ridica pereţii aceia
înalţi, pe care apoi îi văruiau şi îi împodobeau cu desene splendide.
Palatul, unde am fost duse ca prizoniere ale regelui, era străjuit de coloane mari,
construite din enorme liane din junglă, uscate, legate la un loc şi lipite cu noroi din
râu; în curtea închisă fusese făcut un eleşteu în care pluteau flori de lotus şi care era
înconjurat de copaci în floare.
Nu mai cunoscusem oameni atât de bogaţi ca egiptenii aceştia, plini de bijuterii,
cu părul împletit în zeci de codiţe, cu ochii machiaţi. De altfel, machiajul ochilor ne
cam tulbura. Găseam că le înăspreşte privirea şi că îi dă o adâncime care nu
corespundea întotdeauna realităţii. În mod instinctiv, ne displăcea acest artificiu.
Tot fastul acesta nu făcea decât să ne accentueze suferinţa. Uram tot ce vedeam în
jur. Din partea oamenilor, deşi nu le înţelegeam limba ciudată, nu percepeam decât
ură şi frică. Se părea că părul nostru roşu îi uimea peste măsură, iar faptul că eram
gemene le producea o frică teribilă.
Cândva existase la ei obiceiul de a omorî gemenii; dacă uneori se năşteau copii cu
păr roşu, aceştia erau, fără excepţie, sacrificaţi zeilor. Se considera că asta aduce
noroc.
Percepeam lucrurile acestea prin telepatie; din închisoare aşteptam mohorâte să ni
se hotărască soarta.
Ca şi mai înainte, singura noastră mângâiere era atenţia pe care ne-o dădea
Khayman. Khayman, intendentul regelui, veghea să ne bucurăm de unele înlesniri în
închisoare. Ne aducea schimburi curate, fructe, bere. Ne-a adus până şi piepteni
pentru a ne pieptăna şi rochii curate; a început apoi să ne vorbească şi ne-a povestit că
regina era blândă şi bună, că n-aveam de ce să ne fie frică.
Noi ne dădeam seama că spunea adevărul, nu era nici o îndoială; dar simţeam
totuşi că ceva nu era în regulă, ca în urmă cu multe luni din vorbele mesagerului
regelui. Chinurile noastre nu erau decât la început.
Ne temeam, de asemenea, că ne-au părăsit duhurile; că poate nu voiseră să vină în
sprijinul nostru, pe teritoriul acesta. Dar nu le-am invocat; dacă le-am fi chemat şi ele