Anne Rice – cronicile vampirilor 3 (Regina damnatilor) - CARTE BUNA

aşteaptă. Aşteptaţi-mi semnulr
Ca un singur om s-au pus toate în mişcare să-i asculte porunca; au început să
coboare poteca în goană spre cele din depărtare, care fugiseră de la scena masacrului.
Strigătele lor răsunau acum, subţiri şi pline de extaz, prin tot deşertul înzăpezit.
Vântul mugea prin vale, smulgând veşmintele de pe morţi; sus, pe deal, clopotul
templului bătea ca pentru înmormântare. Începuse iar să ningă, întâi cu fulgi rari, apoi
cu fulgi din ce în ce mai mari, acoperind picioarele, braţele, chipurile, feţele cu ochii
încă deschişi.
Sentimentul de bunăstare se dizolvase, iar aspectele brutale ale realităţii erau din
nou prezente. Aceste femei, această apariţie... Şi cadavrele din zăpadă, semnele
limpezi ale demonstraţiei unei puteri ucigătoare, covârşitoare.
Apoi un zgomot uşor a rupt tăcerea. În templu se ciocneau lucrurile, cădeau, se
spărgeau.
M-am întors spre ea. Imobilă pe promontoriu, cu mantia desfăşurată pe umeri, cu
pielea mai albă decât fulgii de zăpadă, fixa templul. Am înţeles în aceeaşi clipă ce se
întâmpla în interior.
Se spărgeau amforele cu ulei, cădeau candelele. Luau foc tapiseriile. Fumul s-a
ridicat, în cele din urmă, în colaci negri, groşi, din turnul clopotniţei, din zidurile din
spate.
Turnul clopotniţei s-a clătinat; un zgomot ca de tunet s-a propagat din pisc în pisc
până în depărtare; apoi s-au desprins pietrele şi turnul s-a prăbuşit; clopotul s-a rostogolit
o dată cu pietrele, dispărând în fundul prăpăstiilor de gheaţă cu un ultim zgomot.
Templul era în flăcări.
Am rămas cu privirea la el, cu ochii lăcrimând de la fumul plin de cenuşă şi de
funingine, bătut de vânt pe potecă.
Îmi dădeam vag seama că, în ciuda zăpezii, nu mi-era frig. Că nu eram deloc
obosit după tot efortul cerut de măcel. Că într-adevăr pielea îmi era mult mai albă
decât înainte. Şi că plămânii mi se umpleau atât de uşor cu aer, încât nici nu-mi mai
auzeam respiraţia. Până şi inima îmi bătea într-un ritm mai dulce, mai regulat. Doar
sufletul îmi era rănit şi îndurerat.
Pentru prima dată în viaţa mea, de muritor şi de nemuritor, mi s-a făcut frică de
moarte. Mi s-a făcut frică să nu mă distrugă şi pe mine, cu bune motive, căci nu mă
vedeam în stare să repet ceea ce făcusem. Nu puteam accepta să mă înscriu în
planurile ei. Mă rugam cerurilor să nu mă înduplece, să am forţa să refuz.
I-am simţit mâinile pe umeri.
― Întoarce-te şi priveşte-mă, Lestat, mi-a spus.
Am făcut ce mi-a spus. Iarăşi am rămas cu ochii pierduţi la frumuseţea ei de
nedescris.
Şi sunt a ta, iubitul meu. Tu eşti singurul, adevăratul meu soţ, arma mea
perfectă. Tu ştii asta, nu-i aşa?
Iarăşi m-am forţat să mă scutur de vrajă. Unde naiba ai dispărut, Lestat? Ai de
gârid să dai înapoi şi să nu spui ce ai pe inimă?
― Akasha, ajută-mă, am şoptit. Explică-mi. De ce ai vrut să înfăptuiesc toate
crimele astea? Ce vrei să spui cu pedepsirea tuturor bărbaţilor? Cu sosirea erei păcii
pe pământ?
Cât de idioate sunau vorbele mele. Uitându-mă în ochii ei, până şi eu credeam căi
zeiţă. Aveam impresia că mă goleşte de orice convingere, de parcă mi-ar fi sorbit
sângele.
Brusc, am început să mă cutremur de groază. Să mă cutremur. Pentru prima dată
îmi dădeam seama ce voia să zică acest cuvânt. Am încercat să continuu, dar mă