Anne Rice – cronicile vampirilor 3 (Regina damnatilor) - CARTE BUNA

adâncuri. O imensă algă de mare se legăna, o pădure cuprinsă de un ritm hipnotic,
după cum presiunea aeratorului o împingea dintr-un loc într-altul. Spectacolul acesta
îl captiva întotdeauna, se lăsa prins de farmecul monotoniei. Ochii negri şi rotunzi ai
peştilor îi dădeau fiori, tufişurile acelea marine, mlădioase, cu frunze galbene, îl
tulburau întrucâtva, dar mai mult decât orice era fascinat de mişcare, de mişcarea
aceea neîncetată.
În cele din urmă, se îndepărtă de acvariu după ce mai aruncă o privire lumii
aceleia atât de pure, inconştiente de propriile ei frumuseţi.
Da, totul era aşa cum se cuvine.
Ce plăcut era în camerele astea bine încălzite. Cât priveşte mobilele îmbrăcate în
piele, împrăştiate în jurul imensului covor gros, rubiniu, nici una nu fusese deplasată,
în cămin, lemne îndeajuns. Cărţile aliniate pe etajerele de pe pereţi. Iar colo,
magnetoscopul, gata pentru a primi caseta cu Lestat. Asta dorea, să se aşeze lângă foc
şi să privească filmele video, unul după altul. Nu-l intrigau numai cântecele în sine,
dar şi meşteşugul, amestecul dintre nou şi vechi ― felul în care Lestat folosise
mijloacele video ca să treacă drept un cântăreţ de rock, un muritor ca oricare altul care
vrea să treacă drept zeu.
Îşi scoase lunga pelerină cenuşie şi o azvârli pe un scaun. De ce oare îi făcea atâta
plăcere povestea asta? Nutrim cu toţii cumva dorinţa de a huli cele sfinte, de a
ameninţa zeii cu pumnul? Poate că asta era. Cu secole în urmă, pe vremea Romei
antice, cum se spune acum, el, copil bine crescut, se distrase întotdeauna de
neruşinarea derbedeilor.
Înainte de orice altceva, ar trebui, desigur, să coboare în criptă. Doar câteva clipe,
atât cât să se asigure că totul era în regulă. Să verifice televizorul, căldura, complexele
sisteme electrice. Să mai pună câţiva cărbuni şi mirodenii. Era atât de uşor acum să fie
îngrijită grădina asta de rai cu ajutorul surselor uriaşe de lumină care întreţineau
copacii şi florile asemenea soarelui de a cărui lumină însă nu se bucuraseră nicicând.
Mirodeniile totuşi erau presărate pe cărbunii încinşi, ca întotdeauna, cu mâna. Şi
mereu se gândea la acea primă dată când o făcuse.
Era vremea să ia şi o cârpă moale ca să-i şteargă cu grijă, cu respect, pe părinţi ―
să cureţe praful de pe corpurile lor, de pe buze şi de pe ochi, de pe ochii aceia
nemişcaţi, de gheaţă. Când te gândeşti că a mai trecut o lună. Un adevărat sacrilegiu.
Mi-aţi dus dorul, iubiţii mei Akasha şi Enkil? Aceeaşi poveste.
Se gândea, ca şi alte daţi, că ei n-aveau habar, că puţin le păsa lor, fie că venea,
fie că pleca. Mândria însă îi oferea şi o altă posibilitate: oare nebunul închis cu şapte
lacăte la balamuc nu simte chiar nimic pentru servitorul care îi aduce apă? Comparaţia
nu e potrivită probabil. Cu siguranţă că nu e o comparaţie plăcută.
Adevărat, se puseseră în mişcare pentru Lestat, prinţul ştrengar, da, da ― Akasha
ca să-i ofere sângele ei miraculos, Enkil ca să se răzbune. Iar Lestat putea să continue
la nesfârşit să facă filme video despre aşa ceva. Dar asta nu dovedise oare, o dată
pentru totdeauna, că nici unul dintre ei nu mai era în toate minţile? Desigur, un
moment licărise în ei o scânteie de viaţă, nu mai mult; nu fusese apoi prea greu să-i
readucă la linişte şi la nemişcare pe tronul deşertăciunii lor.
Cu toate acestea, se simţise profund mâhnit. La urma urmelor, el nu urmărise
niciodată să depăşească emoţiile muritorilor, ci să le rafineze mai degrabă, să le
descopere iarăşi şi iarăşi, să se bucure de ele cu o cuprindere tot mai adâncă.. În
momentul acela fusese gata să se întoarcă împotriva lui Lestat cu o furie total umană.
Tinere, de ce nu i-ai lua tu în grijă pe Cei Ce Trebuie Păziţi, de vreme ce ei îţi
arată atâta bunăvoinţă? Acum mi-ar cădea bine să scap de corvoadă. Povara asta no
duc decât de prin zorii creştinismului