Anne Rice – cronicile vampirilor 3 (Regina damnatilor) - CARTE BUNA

îlbîiam. Am reuşit totuşi să mă exprim:
― În numele cărei morale se va înfăptui acest măcel?
― În numele moralei mele! mi-a răspuns, cu un zâmbet plin de vrajă. Eu sunt
raţiunea, justificarea, legea. Avea o voce glacială, de furie, dar expresia feţei îi era la
fel de dulce şi de impenetrabilă. Acum ascultă-mă, scumpul meu. Am pentru tine cea
mai profundă dragoste. Tu eşti cel care m-a readus la viaţă după un lung somn, pentru
a-mi înfăptui destinul. Doar te privesc şi simt o imensă bucurie, ador luminile albastre
ale ochilor tăi, îţi iubesc sunetul vocii. Dacă ai dispărea, aş suferi mai mult decât ţi-ai
putea imagina. Dar, pe toate stelele cerului, trebuie să-mi juri credinţă. Sau vei avea
soarta lui Iuda faţă de Hristos, vei fi doar arma care declanşează istoria. Am să te
distrug, la fel cum Hristos l-a distrus pe Iuda când n-a mai fost de nici o utilitate.
M-a cuprins o furie neagră. Nu m-am putut stăpâni. Trecerea de la frică la furie a
fost instantanee. Fierbeam de mânie.
― Cum de îndrăzneşti să faci aceste lucruri? am explodat. De ce le umpli capul
de minciuni acestor bieţi muritori?
A rămas cu ochii la mine fără nici o vorbă. Am crezut că o să mă lovească; faţa îi
devenise neclintitită, ca de statuie, din nou; iar eu m-am gândit: a sosit clipa. O să pier
exact ca Azim. N-am să-i pot salva nici pe Gabrielle, nici pe Louis. N-o să-l pot salva
pe Armand. Şi n-am să mă apăr, la ce bun. N-am să schiţez nici o mişcare de apărare.
O să mă cufund în mine, poate, dacă am să simt nevoia să mă apăr de durere. Am sămi
inventez şi eu o ultimă iluzie, ca Baby Jenks, şi-am să mă agăţ de ea până ce n-am
să mai fiu Lestat.
Nu s-a mişcat din loc. Focurile de pe culme se potoleau. Zăpada cădea din ce în
ce mai deasă, iar ea părea un fel de fantomă rămasă acolo, în mijlocul ninsorii, la fel
de albă ca zăpada.
― Chiar că nu ţi-e frică de nimic, după câte văd, a spus.
― De tine mi-e frică, i-am răspuns.
― A, nu, nu cred deloc.
Am dat din cap.
― Ba da. Îţi mai spun ceva: că unul ca mine există pe faţa pământului e un lucru
abominabil. E o oroare. Nu-s decât un ucigaş blestemat, un criminal contra omenirii!
Dar, cel puţin, eu ştiu exact ce sunt! Nu pretind în nici un fel c-aş fi altceva! Tu le-ai
spus bieţilor ignoranţi de-aici că eşti Regina Cerurilor! Cum vei justifica numele
acesta, cum vei justifica toată confuzia pe care o seamănă el în spiritele astea simple şi
inocente?
― Ce aroganţă! a rostit încet. Ce incredibilă aroganţă! Cu toate acestea, eu
continuu să te iubesc. Îţi iubesc curajul, chiar nesăbuinţa, care a fost dintotdeauna
trăsătura care te-a salvat. Până şi prostia ţi-o ador. Nu-nţelegi? Nu mai există acum
vreo promisiune pe care să n-o pot ţine! Voi rescrie miturile omenirii! Eu sunt Regina
Cerurilor! împărăţia cerurilor va domni, în cele din urmă, pe pământ. Sunt tot ceea ce
proclam că sunt!
― Ah, Dumnezeule, am rostit în şoaptă.
― Nu mai pronunţa cuvinte fără sens. Cuvinte care n-au avut niciodată vreun
înţeles pentru cineva! Ai în faţa ta singura zeiţă pe care ai să o cunoşti vreodată. Iar tu
eşti unicul zeu pe care-l vor cunoaşte aceşti oameni vreodată! Ar fi timpul să-ncepi să
gândeşti ca un zeu, minunatul meu soţ. Să treci dincolo de ambiţiile tale egoiste. Nu
îţi dai seama ce s-a petrecut aici?
Am clătinat din cap.
― Nu, nu mai ştiu nimic, simt că înnebunesc.
A râs din toată inima. Şi-a dat capul pe spate şi a râs.