Anne Rice – cronicile vampirilor 3 (Regina damnatilor) - CARTE BUNA

Era suficient să te uiţi la perdelele transparente de dantelă suflate de vânt. Sau la
motivul de pene albe cârlionţate, sclipitoare, din covorul de Aubysson. Se ridică în
picioare şi ieşi pe terasă.
O ţesătură de ramuri se ridica între el şi cerul umed, sclipitor. Frunzişul ţeapăn al
un chiparos. Iar acolo, jos, printre ramuri, se zărea podul Golden Gate. Pe lângă
imensele turnuri, ca un fum gros, alb, pluteau fuioare de ceaţă, care încercau să
înghită pilonii, cablurile, apoi se dispersau, iar podul, pe care circulaţia nu se oprea
niciodată, sclipea din nou cu toate luminile lui, ce păreau să consume ceaţa.
Ce splendoare, tot spectacolul acesta! Şi conturul întunecat al colinelor din
depărtare, acoperite cu o mantie de lumini. Ah, dar era suficient să se uite la câte un
amănunt ― acoperişurile ude care se întindeau înspre vale sau ramurile noduroase din
faţa ochilor. Era ca o piele de elefant coaja asta de copac, ca pielea unei vieţuitoare.
Nemuritor... pentru veşnicie.
Îşi trecu degetele prin păr şi simţi o furnicare plăcută. Simţea urma degetelor pe
creştet chiar şi după ce îndepărtase mâna. Vântul îl înţepa minunat. Îşi aminti de ceva.
Băgă mâna în gură să îşi pipăie caninii. Aha, erau minunat de lungi şi de ascuţiţi.
Cineva îl atinse. Se întoarse atât de iute, că aproape îşi pierdu echilibrul. Totul era
fantastic de diferit! Se controla, apoi, când îl văzu pe Armand, simţi că-i vine să
plângă. Chiar şi în cea mai deplină umbră, ochii lui Armand sclipeau cu o lumină
vibrantă. Pe faţă purta expresia dragostei celei mai profunde. Întinse mâna cu grijă şi-i
atinse genele. Simţea dorinţa să-i atingă liniile fine care i se desenau pe buze."
Armand îl sărută. Începu să tremure. Contactul cu gura aceasta, atât de rece, de
mătăsoasă, părea un sărut schimbat în minte, avea puritatea electrică a unui gând!
― Hai înăuntru, novicele meu, spuse Armand. Avem la dispoziţie mai puţin de-o
oră.
― Dar ceilalţi...
Armand fusese plecat pentru a afla ceva important. Despre ce era vorba?
Lucrurile groaznice care se-ntâmplau. Adăposturile distruse de foc. Totuşi, în
momentul acela nimic nu conta mai mult pentru el decât căldura pe care o simţea în
corp, senzaţia de furnicături când se mişca.
― Se adună în grupuri, complotează, spuse Armand. Vorbea oare cu glas tare?
Probabil că da. Dar ce clar i se auzea vocea! Se tem cu toţii de distrugerea totală, dar
la San Francisco nu s-a întâmplat încă nimic. Unii zic că Lestat e cel care a făcut toate
ororile astea, ca să-i adune pe toţi lângă el. Alţii spun că e opera lui Marius sau chiar a
gemenelor. Sau a Celor Ce Trebuie Păziţi, care dau loviturile astea chiar de-acolo de
unde au sanctuarul, fiind foarte puternici.
Gemenele! Simţi iar cum îl învăluie bezna visului, trupul de femeie, lipsa limbii,
simţi din nou cea mai profundă teroare. Numai că acum nimic nu-l mai putea atinge.
Nici visele, nici intrigile. Era copilul lui Armand.
― Dar toate astea vor trebui să aştepte, spuse blând Armand. Trebuie să vii cu
mine şi să faci ce spun eu. Trebuie să încheiem ce am început.
― Să încheiem?
Se terminase. Se simţea renăscut.
Armand îl aduse înăuntru din vânt. Văzu reflexele barelor de alamă de la pat, o
vază ornamentată cu dragoni aurii îi păru animată. Pianul cu coadă parcă zâmbea din
toate clapele. Da, pune mâna, simte fildeşul, simte ciucurii de catifea de la abajurul
lămpii...
Şi muzica, de unde venea muzica asta? Se auzea o trompetă cântând o bucată
melancolică de jazz. Se opri captivat de melodia asta tristă, în care notele se topeau
unele în altele. Era incapabil să se mişte în clipa aceea. Ar fi dorit să-i spună lui