Anne Rice – cronicile vampirilor 3 (Regina damnatilor) - CARTE BUNA

LA NEW YORK făcuseră turul vernisajelor, a cafenelelor, a barurilor, ba
adoptaseră chiar un tânăr dansator căruia îi plăteau cursurile la şcoala de coreografie.
Se instalau pe terasele joase ale cafenelelor din Soho sau Greenwich Village,
omorându-şi timpul cu oricine accepta să se aşeze la masa lor. Urmau cursuri serale
de literatură, de filozofie, de istoria artei sau de politică. Studiau biologia, îşi
cumpărau microscoape şi colectau specimene. Studiau cărţi de astronomie şi montau
telescoape gigantice pe acoperişurile locuinţelor lor de câteva zile sau de câteva luni.
Se duceau la meciuri de box, la concerte rock, la spectacole pe Broadway.
Apoi pe Armand începuseră să-l obsedeze invenţiile tehnologice, una după alta.
Mai întâi, fuseseră roboţii de bucătărie, cu care făcea cele mai sinistre combinaţii,
bazându-se mai cu seamă pe culoarea ingredientelor; după aceea venise rândul
cuptoarelor cu microunde, în care fri-gea gândaci şi şobolani. Dispozitivele pentru
gunoi îl încântaseră; băga în ele şerveţele de hârtie şi pachete întregi de ţigări.
Urmaseră telefoanele. Telefona în lumea întreagă, vorbind ore întregi cu tot felul de
muritori din Australia sau din India. În cele din urmă, fusese cucerit de televiziune,
apartamentul lor se umpluse rapid de difuzoare puternice şi de ecrane care clipeau în
permanenţă.
Orice film care arăta un cer albastru îl fermeca. Şi trebuia îngurgitate buletine de
ştiri, seriale, documentare, până la urmă privea orice film înregistrat pe o casetă, oricare
i-ar fi fost valoarea.
În fine, arăta un interes deosebit pentru anumite filme. Privea la nesfârşit filmul
lui Ridley Scott, Blade Runner, era fascinat de actorul cu o statură monumentală din
film, Rutger Hauer, care juca rolul şefului androizilor şi care, ajuns faţă în faţă cu
creatorul său, îl săruta, apoi îi crăpa capul. Scena asta îl făcea întotdeauna să râdă fără
grabă, aproape ca un spiriduş, ce-l amuza era zgomotul oaselor care erau strivite şi
privirea din ochii lui Hauer, albaştri ca oţelul.
― Uite, aici parcă-i amicul tău, Lestat, îi şopti o dată lui Daniel. Lestat ar avea cu
siguranţă... cum se zice?... tupeul, să facă una ca asta!
După Blade Runner fusese rândul unei comedii englezeşti cât se poate de stupide,
Time Bandits, în care cinci pitici fură o "Hartă a creaţiei" şi, ghidaţi de ea, călătoresc
în timp, prin găurile din reţeaua lui. Pică dintr-un secol în altul, fură, fac scandal, toate
astea în compania unui băieţel, până ce aterizează cu toţii în bârlo-gul diavolului.
Apoi o anumită scenă devenise favorita lui Armand: într-un teatru în ruină, din
Castiglione, piticii îi cântă lui Napoleon "Eu şi umbra mea", ceea ce îl făcea să-şi
piardă calmul lui supranatural şi devenea complet uman: cădea pe jos în hohote de
râs, râdea până îi dădeau lacrimile.
Daniel era obligat să recunoască că numărul cu "Eu şi umbra mea" avea un
farmec macabru, piticii se dădeau peste cap, se băteau, până la urmă încurcau totul, iar
muzicienii din fosa orchestrei, oameni ai secolului al optsprezecelea, nu înţelegeau ceaveau
de făcut cu cântecul acesta din secolul al douăzecelea. Napoleon era la început
total nedumerit, apoi râdea în hohote! Ce geniu comic avea întreaga scenă! Dar de
câte ori putea un muritor să o tot revadă? Numai Armand nu se mai sătura.
Totuşi, după şase luni, lăsase deoparte filmele şi luase un video cu care îşi făcea
propriile filme. Îl târa pe Daniel peste tot prin New York, lua interviuri tuturor
noctambulilor. Armand turna, de asemenea, filme întregi în care figura numai el,
recitând poezii în italieneşte sau în latineşte, sau doar privind drept înainte cu braţele
încrucişate pe piept, o palidă siluetă opalescentă a cărei imagine era când netă, când
mai neclară, într o lumină scăzută, veşnic aurie.
Apoi realizase ― cum şi în ce loc, Daniel nu ştia ― o înregistrare video care-l