Anne Rice – cronicile vampirilor 3 (Regina damnatilor) - CARTE BUNA

spiritul cel rău, numai el putea face una ca asta! Ah, câtă răutate e în el! În plus, te-a
atacat pe tine, în locul regelui şi al reginei, care au fost instigatorii faptei tale! Noi navem
nici o putere asupra lui! Te implor, Khayman, dă-ne drumul."
"Khayman, am intervenit eu, trebuie să ştii că orice ar face, Amel se plictiseşte
iute. Dacă regele şi regina sunt puternici şi rezistă o vreme, el o să se sature şi-o să
plece. Ai în faţa ta pe mama copilului tău, Khayman. De dragul acestui copil, spune-le
regelui şi reginei că nu ne-ai găsit. Lasă-ne să dispărem dacă îţi e frică de pedeapsa
lor."
Dar el stătea şi se uita la fetiţă, ca şi cum nu-şi dădea seama ce avea în faţă. El era
egiptean. Atunci fetiţa, era şi ea egipteancă? Apoi s-a întors din nou spre noi.
"Bine, vă cred că n-aţi trimis voi duhul acesta, căci văd bine că n-aţi înţeles ce
monstruozitate a făcut. Acum nu mai hărţuie pe nimeni. S-a strecurat înăuntrul
corpului reginei şi al regelui din Kemet! Este înăuntrul lor! Le-a schimbat până şi
substanţa cărnii!"
Un lung moment am rămas uitându-ne la el şi cântărind ce ne spusese şi ne-am
dat seama că nu înţelegea deloc prin asta că regele şi regina ar fi posedaţi. Am mai
înţeles că ceea ce văzuse îl făcuse să vină după noi şi să facă orice, cu preţul vieţii lui,
ca să ne aducă înapoi.
Totuşi, n-am crezut ce ne spunea. Cum era oare cu putinţă să se încarneze un
spirit?
"Văd că nu înţelegeţi ce s-a întâmplat în regatul nostru, a mai şoptit el. Trebuie să
veniţi să vedeţi cu ochii voştri." Aici s-a oprit, căci erau încă multe, multe alte lucruri
pe care voia să ni le spună, dar îi era frică. Cu amărăciune, ne-a explicat: "Trebuie să
desfaceţi ce-a fost făcut, chiar dacă nu voi aţi făcut-o!"
Vai nouă, căci nu puteam. Asta era oroarea. Am ştiut-o încă de pe atunci; am
simţit-o. Ne-am amintit de mama, cum rămăsese în faţa peşterii, uitându-se la mâinile
care-i erau acoperite de înţepături.
Mekare a dat capul pe spate şi l-a invocat imediat pe Amel, să se prezinte în faţa
ei, să-i asculte porunca. Folosea limbajul nostru secret de gemene când a urlat la el:
"Ieşi din corpul regelui şi al reginei din Kemet, Amel! Supune-te voinţei mele. Te-ai
strecurat în ei fără porunca mea."
S-ar fi zis că toate duhurile din lume ne ascultau în tăcere; era apelul unei
vrăjitoare extrem de puternice, dar nici unul n-a răspuns. Atunci am simţit cum
duhurile se îndepărtau de noi, de parcă li se revelase ceva ce nu puteau accepta. Se
dădeau înapoi triste şi nehotărâte, apoi ne căutau din nou dragostea, fugind de ea în
aceeaşi clipă.
"Care e problema? a urlat Mekare. Ce se întâmplă?" le-a întrebat pe duhurile care
erau pe-aproape, pe alesele ei. Şi-apoi, în tăcerea care se lăsase, cu păstorii înfricoşaţi
în aşteptare şi cu soldaţii de-afară gata să intervină, în vreme ce Khayman se uita fix
la noi cu ochii înceţoşaţi de oboseală, ne-a parvenit răspunsul lor ezitant:
"Amel are ceea ce şi-a dorit dintotdeauna. Amel are acum carne. Dar Amel nu
mai există."
Ce putea să-nsemne asta? Nu ne dădeam seama. Din nou, Mekare a încercat să le
facă să-i spună mai mult, dar incertitudinea duhurilor părea să se transforme în teamă.
"Spuneţi-mi ce s-a întâmplat! le-a rugat Mekare. Faceţi-mi cunoscut ce ştiţi! Era
o formulă veche de când lumea, pe care o foloseau toate vrăjitoarele. Faceţi-mi parte
de înţelepciunea voastră."
Din nou, duhurile au răspuns, după multe ezitări:
"Amel a intrat în carnea lor; Amel nu mai e Amel; nu mai poate răspunde acum."
"Trebuie să veniţi cu mine, a spus Khayman. E absolut necesar. Regele şi regina