Anne Rice – cronicile vampirilor 3 (Regina damnatilor) - CARTE BUNA

vechi timpuri.
Eu aproape reuşisem să fac acest lucru când încercasem să văd ce se-nămpla în
templul lui Azim, dar Akasha mă reţinuse, căci, o dată ieşit din trup, acesta începuse
să cadă. Şi înainte mai avusesem câteva ocazii... Cu toate acestea, nu dădusem
niciodată crezare lăudăroşeniei muritorilor.
Acum îmi dădeam seama că eram în stare şi de asta. Dar nu voiam să mi sentâmple
în afara voinţei mele. Am hotărât să plutesc din nou spre tavan, de data asta
cu corp cu tot, şi am reuşit imediat! Pluteam acolo împreună, am atins cu mâna
ghipsul şi de data asta nu a mai trecut prin el. Perfect.
M-am reîntors şi am hotărât să mai încerc o dată. Acum, doar cu spiritul.
Senzaţia de greaţă m-a cuprins din nou, m-am uitat în jos la trupul părăsit, apoi
am trecut de acoperişul palatului. M-am dus spre mare. Totuşi, tot ce vedeam părea, în
mod inexplicabil, diferit. N-aveam impresia că cerul şi marea erau reale. Era mai
degrabă o imagine nebuloasă a amândurora, nu mi-a plăcut deloc. Nu, mulţumesc!
Mai bine mă-ntorc acasă. Ori să-mi aduc aici şi corpul? Am încercat, dar nu s-a
întâmplat absolut nimic, ceea ce nu m-a surprins din cale afară. Plimbarea în afara
corpului era ca o halucinaţie. Nu-mi părăsisem realmente corpul, eram obligat să
accept lucrurile cum erau.
Dar Baby Jenks, ce era de zis de minunăţiile pe care le văzuse ea când se
ridicase? Şi acelea fuseseră halucinaţii? Chestia era că n-aveam cum să aflu
niciodată...
Înapoi!
Stăteam tot pe marginea patului. Era confortabil. Eram în cameră. M-am ridicat şi
am făcut câţiva paşi doar ca să mă uit la flori şi la lumina ciudată pe care o captau
petalele de la lămpi, de pildă cât de intense păreau nuanţele de roşu şi cum cădea
lumina galbenă pe suprafaţa oglinzilor şi a tuturor obiectelor acelora minunate.
Deodată mi s-a părut copleşitoare frumuseţea tuturor detaliilor, extraordinara
complexitate a unei singure camere.
Apoi m-am lăsat să cad în fotoliul de lângă pat. M-am rezemat de spătarul de
catifea şi mi-am ascultat bătăile inimii. Nu-mi plăcea nici să fiu invizibil, nici să-mi
părăsesc corpul! N-aveam de gând s-o mai fac vreodată.
S-a auzit apoi un râs slab, cristalin. Akasha se întorsese, era undeva în spatele
meu, probabil pe lângă măsuţa de toaletă.
Brusc, m-a cuprins un val de fericire auzindu-i râsul, simţindu-i prezenţa. De fapt,
am fost chiar surprins de intensitatea bucuriei resimţite. Voiam să o văd, dar nu m-am
întors încă spre ea.
― Călătoriile acestea în afara trupului sunt comune şi muritorilor, a spus ea. Şi ei
reuşesc şmecheria asta tot timpul.
― Ştiu, i-am răspuns eu posac. N-au decât. Eu, dacă pot să călătoresc cu trup cu
tot, aşa prefer să fac.
Iar a râs. Un râs gingaş, mângâietor, pe care-l auzisem în visuri.
― Pe vremuri oamenii se duceau la templu şi, ca să le reuşească zborul, beau o
poţiune fabricată de preoţi; călătorind spre ceruri, se confruntau cu marile mistere ale
vieţii şi ale morţii.
― Ştiu, am spus iar. Dintotdeauna am fost sigur că erau beţi sau drogaţi, cum se
spune azi.
― Tu însă eşti întruchiparea brutalităţii, a şoptit ea. Reacţiile tale sunt extrem de
rapide.
― Numeşti asta brutalitate? am întrebat-o.
Brusc, am simţit în nări mirosul focurilor care devorau insula. Greţos. Doamne