Anne Rice – cronicile vampirilor 3 (Regina damnatilor) - CARTE BUNA

acesta. Nimeni nu zicea că ar fi imposibil, dar, în prezent, răspunsul era nu. Jesse trebuia
să se odihnească, să se facă bine, să uite de tot ce i se întâmplase.
Să uite ce i se întâmplase...
Fu bolnavă săptămâni în şir. Purta tot timpul lungi cămăşi de noapte albe şi
groase şi sorbea veşnic ceaiuri fierbinţi. Se aşeza pe pervazul lat al ferestrei. Se uita la
verdele cald al peluzei din parc, la stejarii bătrâni. Observa intrarea şi ieşirea
maşinilor care păreau nişte jucării colorate mişcându-se fără zgomot în depărtare,
dincolo de peluză, pe aleea de pietriş. Ce minunat era, ce linişte! I se aduceau lucruri
delicioase de mâncare, de băut. David venea şi-i povestea tot ce cu gândul n-ai gândi,
dar nimic despre vampiri. Aaron îi umplea camera de flori. Veneau şi alţii.
Ea vorbea cu zgârcenie sau deloc. Nu putea să le explice cât de jignită se simţea,
cât de tare îi amintea interdicţia asta de o alta, dintr-o vară când i se interziseseră alte
secrete, alte mistere, alte documente închise în subsoluri. Era aceeaşi poveste.
Întrezărise ceva de o inestimabilă importanţă, doar pentru a i se închide uşa în nas.
Aşa că n-avea cum să mai înţeleagă vreodată ce văzuse sau prin ce trecuse.
Trebuia să rămână închisă aici în tăcere, doar cu regretele. De ce nu luase receptorul
acela, de ce nu vorbise, de ce nu ascultase vocea de la capătul celălalt?
Iar copilul, ce dorise spiritul copilului? Jurnalul sau păpuşa? Nu, Jesse fusese
menită să le găsească şi să le ia! Totuşi, îi întorsese spatele spiritului fetiţei! Ea care se
adresase atâtor spirite fără nume, care avusese curajul să vorbească unor spectre
aproape invizibile în tot felul de camere întunecoase, când alţii o luaseră la goană! Ea
care le adusese altora mângâiere povestindu-le că, orice ar fi, duhurile nu le pot face
nici un rău!
Mai daţi-mi o şansă, îi imploră. Le povesti cu grijă din nou totul de la început.
Trebuia să se reîntoarcă în casa de la New Orleans. David şi Aaron o ascultară în
tăcere. Apoi David se apropie şi o cuprinse pe după umeri:
― Scumpa mea Jesse, îi spuse el, dacă ai şti cât ţinem la tine. Dar în domeniul
acesta, mai mult decât în oricare altul, nu e voie să nu respecţi regulamentul.
Noaptea o visa pe Claudia. O dată se trezi pe la ora patru dimineaţa, se sculă şi se
duse să se uite pe fereastră, încercând să străpungă întunericul dincolo de benzile de
lumină provenind de la etajul inferior. Sub copaci se găsea un copil, o siluetă
minusculă, cu o pelerină roşie cu glugă, o fetiţă care se uita în sus la ea. O luase la
goană pe scări, doar pentru a se trezi singură pe peluza pustie, într-o dimineaţă rece şi
cenuşie.
ÎN PRIMĂVARA aceea fuse trimisă la New Delhi.
Urma să se ocupe de cercetări în domeniul reîncarnării, să caute mărturii despre
copiii indieni care îşi aminteau vieţi precedente. Se făcuseră progrese enorme în acest
domeniu graţie unui cercetător cu numele de Ian Stevenson. Jesse avea sarcina de a
întreprinde, pentru Talamasca, cercetări independente care să aibă, deopotrivă,
rezultate la fel de bune.
La Delhi fu întâmpinată de doi membri vârstnici ai Ordinului. Aceştia o făcură să
se simtă ca acasă în vechea vilă în stil britanic, unde locuiau. Până la urmă, deveni
pasionată de munca ei; după primul şoc şi trecând de dificultăţile oricărui început,
începuse să iubească şi ţara. Pe la sfârşitul anului era chiar fericită din nou...şi utilă.
Se mai întâmplă şi altceva, un lucru mărunt, dar care i se păru de bun augur.
Regăsi brăţara de argint de la Mael într-un buzunar interior al vechii ei valize, aceea
pe care i-o trimisese de mult Maharet.
Ah, ce fericire!