Anne Rice – cronicile vampirilor 3 (Regina damnatilor) - CARTE BUNA

Aşteaptă-mă. Te iubesc.
Mătuşa ta, Maharet
"Maharet, îmi pare rău", şopti ea. Nu putea concepe să nu se ducă. Şi dacă era
cineva pe lume care să o poată înţelege, aceea era Maharet.
Ordinul Talamasca, pentru care lucra de doisprezece ani lungi, n-o să o ierte
niciodată pentru nesocotirea ordinelor. Dar Maharet cunoştea motivul, Maharet era
motivul. Maharet avea să o ierte.
Ce ameţeală! Coşmarul tot n-o lăsa în pace. Obiectele din cameră nu se mai
vedeau bine în întunericul din cameră, dar apusul era atât de limpede, că până şi
colinele parcă reflectau lumina. Iar trandafirii păreau aproape fosforescenţi, ca pielea
albă a gemenelor din vis.
Trandafiri albi, încercă să îşi aducă aminte ce se spunea despre trandafirii albi. Că
se trimit la înmormântări. Doar că Maharet nu intenţionase aşa ceva, nu era cu putinţă.
Întinse mâna după o floare, dar toate petalele se desprinseră brusc. Ce aromă! Le
duse la buze şi dintr-o dată îi reveni în minte o scenă dintr-o vară de demult, când o
surprinsese pe Maharet într-o cameră luminată doar de lumânări, întinsă pe un pat plin
de petale de trandafiri, albe, roz şi galbene, pe care le aduna cu mâinile şi şi le presăra
pe faţă şi pe gât.
Chiar văzuse Jesse scena asta? Multe dintre petalele de trandafiri i se
amestecaseră în părul bogat, roşu. Exact ca al lui Jesse. Exact ca cel al gemenelor din
vis, bogat, ondulat, unele şuviţe părând aurii.
O scenă dintre sutele de mici fragmente de amintire pe care nu le putea pune
deloc cap la cap pentru a reconstitui un întreg. Dar nu mai conta ce-şi amintea şi ce
nu-şi mai amintea din vara aceea de demult. O aştepta Vampirul Lestat: dacă nu
ajungea să capete un răspuns, ajungea oricum la o încheiere, asemănătoare cu
încheierea vieţii prin moarte.
Se ridică. Îşi puse jacheta uzată, care-i devenise ca o a doua piele în ultima
vreme, peste cămaşa bărbătească deschisă la gât şi peste blugii de toată ziua. Se
încălţă cu cizmele de piele uzate. Dădu cu peria prin păr.
Acum trebuia să îşi ia la revedere de la casa asta în care dăduse buzna dimineaţă.
Plecarea o făcea să sufere. Dar şi mai tare o făcuse să sufere faptul că venise.
AJUNSESE la marginea poienei în zori şi se minunase în tăcere că, după
cincisprezece ani, casa era neschimbată, că era aceeaşi structură neregulată, săpată în
buza muntelui, cu acoperişurile şi coloanele teraselor îmbrăcate în zorele albastre. Sus
de tot, pe jumătate ascunse în versantul acoperit de iarbă, se vedeau câteva ferestruici
care reflectau lumina dimineţii.
Se simţise ca un spion, urcând treptele, cu vechea cheie în mână. După toate
aparenţele, nimeni nu mai trecuse pe aici de vreo câteva luni bune. Oriunde te uitai
doar praf şi frunze moarte.
Totuşi, pe masă o aşteptau trandafirii în vaza de cristal, iar pe uşă, prins cu o
pioneză, găsise un plic conţinând scrisoarea şi cheia cea nouă.
Ore întregi rătăcise de colo până colo prin casă, revizitase camerele, explorase.
Nici gând să îşi vadă de oboseală, de faptul că umblase toată noaptea în maşină. Se
simţise obligată să ia la rând coridoarele întunecate, să se mişte prin camerele acelea
spaţioase şi copleşitoare. Niciodată nu i se păruse în măsura asta c-avea de-a face cu
un palat barbar, ale cărui tavane erau făcute din enorme bârne pe care se sprijineau
scânduri tăiate grosolan şi ale cărui şemineuri rotunde, de piatră, aveau hornuri