Anne Rice – cronicile vampirilor 3 (Regina damnatilor) - CARTE BUNA

dotate cu calităţi pe care numai zeii le pot avea? Ne zâmbea spunând asta; atât de tare
ar fi vrut să fie chiar aşa. Nu s-ar putea ca, în clipa în care demonul a încercat să ne
distrugă, să fi intervenit zeii noştri ca să ne salveze?"
Ochii reginei sclipeau răutăcios. Ce mult îi plăcea ideea aceasta, dar nu credea în
ea... nu cu adevărat.
Mekare m-a privit. Voia să continuu eu şi să-i ating şi eu la fel cum făcuse ea. Săi
studiez la rândul meu. Mai voia să-mi comunice ceva, dar nu era încă sigură. Întradevăr,
eu eram cea care poseda puteri de natură instinctivă mai mari, dar n-aveam
darul ei de a comunica prin vorbe.
M-am aplecat, le-am atins pielea aceea albă, deşi mă dezgusta asta, după câte ne
făcuseră, poporului nostru şi nouă. I-am atins, apoi m-am dat puţin înapoi şi am
început să-i studiez; am văzut şi eu ce se petrecea înăuntrul lor, exact cum le spusese
Mekare, am auzit şi eu cum duhul lucra fără odihnă. Mi-am golit mintea de orice
gând; am curăţat-o de toate ideile preconcepute şi de frică, şi, în vreme ce calmul
transei se instala în mine, am dat glas celor simţite.
"Mai vrea oameni", le-am spus. M-am uitat la Mekare. Asta suspectase şi ea.
"Îi dăm câţi putem!" a oftat regina.
Iarăşi s-a îmbujorat de ruşine, a prins o culoare extraordinară pe obrajii aceia
palizi. Şi faţa regelui s-a împurpurat. Am înţeles, ca şi Mekare, că atunci când beau
sângele victimelor simţeau cel mai pur extaz. Nicicând nu cunoscuseră o astfel de
plăcere, nici în pat, nici la masa de banchet, nici la beţia din bere sau vin. De-aici le
venea ruşinea. Nu era vorba de uciderea persoanelor, ci de monstruoasa hrană. De
uriaşa plăcere. Ah, ce mai pereche formau!
Dar nu mă înţeleseseră corect.
"Nu, le-am explicat eu, nu-i vorba de asta, vrea să creaţi şi alte fiinţe ca voi! Vrea
să intre şi în alţi oameni pe care să-i transforme în băutori de sânge, cum a intrat în
rege; e mult prea uriaş ca să se mulţumească doar cu două trupuri. Setea voastră va
deveni mai suportabilă doar atunci când o să mai faceţi alţi băutori de sânge, căci vor
împărţi cu voi povara setei acesteia."
"Nu! a urlat Regina. E ceva de neconceput."
"Nu se poate ca problema să fie atât de simplă! a declarat regele. Doar am fost
transformaţi amândoi în acelaşi moment teribil, când zeii noştri s-au războit cu demonul
acesta. E totuşi de conceput că zeii noştri s-au războit cu el şi că l-au învins."
"Nu cred c-aşa stau lucrurile", am spus eu.
"Ceea ce vrei să spui e că, dacă le dăm şi altora din sângele nostru, vor fi şi ei
infectaţi în acelaşi fel?" a spus regina.
În aceeaşi clipă şi-a reamintit toate amănuntele catastrofei. Cum îi murea soţul,
cum nu-i mai bătea inima, cum sângele ei îi cursese în gură.
"Dar n-am atâta sânge în mine să pot realiza una ca asta! a declarat ea. Sunt
numai ce sunt!"
Apoi s-a gândit la sete şi la toate fiinţele care i-o potoliseră.
Noi ne-am dat seama de un lucru esenţial: că ea îi supsese tot sângele soţului ei
înainte de a-i da de la ea, că numai în felul acela se putuse opera transformarea; că
regele era în clipa aceea aproape mort şi mult mai receptiv, căci propriul lui suflet
aproape se desprinsese; de aceea fusese prins cu uşurinţă în tentaculele sale de Amel.
Fireşte, ei ne citeau gândurile.
"Nu cred ce spuneţi, a zis regele. Zeii n-ar fi putut permite una ca asta. Noi
suntem regele şi regina din Kemet. Că-i un blestem sau o binecuvântare, această
transmutaţie magică ne era hărăzită dinainte."
S-a scurs un moment în linişte. Apoi el a vorbit din nou, cu toată sinceritatea. "De