Anne Rice – cronicile vampirilor 3 (Regina damnatilor) - CARTE BUNA

care-i atrăgea pe duşmani.
Niciodată, realmente niciodată, nu am fost vânători de capete pentru a ne hrăni cu
carne de om! Nu aveam astfel de obiceiuri! Nici nu pot să vă explic ce abominabil ni
s-ar fi părut să consumăm carnea unui duşman. Eram totuşi antropofagi, dar mâncatul
cărnii de om avea pentru noi o anumită semnificaţie, căci noi consumam corpurile
morţilor noştri.
Maharet făcu o pauză, ca şi cum ar fi vrut ca semnificaţia cuvintelor ei să ne fie
foarte clară.
Marius revăzu în minte scena în care cele două femei îngenuncheau înaintea
festinului funerar. Simţi din nou liniştea ce se lăsase, pacea caracteristică fierbintelui
miez al zilei, solemnitatea momentului. Încercă să se scuture de această imagine şi să
o privească pe Maharet.
― Cum să vă explic mai bine, continuă Maharet, noi consideram că spiritul
părăseşte corpul la moarte; dar, în acelaşi timp, consideram că ceea ce rămâne de pe
urma oricărei fiinţe conţine un nucleu de forţă chiar după ce nu mai e în viaţă. De
exemplu, lucrurile pe care le posedă cineva păstrează o părticică din viaţa lui; la fel şi
corpul, şi oasele. Aşa că, atunci când consumam carnea morţilor noştri, această forţă
reziduală nu se pierdea.
Adevăratul motiv al acestei tradiţii era marele nostru respect pentru cei morţi.
După părerea noastră, aceasta era singura modalitate de a trata ce rămânea din cei pe
care-i iubisem. Îi integram în corpul nostru pe cei care ne dăduseră viaţă, integram
trupul care ne dăduse trup. Astfel se încheia un ciclu. Rămăşiţele sacre ale celor iubiţi
erau salvate de la oroarea putrezirii în pământ sau a devorării de către animalele
sălbatice, sau a arderii, ca orice combustibil sau gunoi.
Era în toată tradiţia aceasta o logică imuabilă, dacă staţi să vă gândiţi. Lucrul cel
mai important este să înţelegeţi că tradiţia era adânc înfiptă în obiceiurile noastre ca
popor. Sarcina sacră a fiecărui copil era aceea de a consuma resturile părinţilor lui,
sarcina sacră a tribului era aceea de a-i păstra în felul acesta pe cei morţi.
Orice bărbat, femeie sau copil care-şi pierdea viaţa în satul nostru era consumat
de familia lui. Orice bărbat, femeie sau copil dintre cei în viaţă mâncase din carnea
celor morţi.
Din nou Maharet făcu o pauză şi îşi plimbă ochii pe deasupra grupului care-o
asculta înainte de a continua.
― Era o vreme în care nu au fost războaie mari. Ierihonul trăia în pace cu toţi
vecinii din timpurile cele mai vechi de care ne-aduceam noi aminte. Ninive cunoştea,
de asemenea, pacea.
Dar undeva mai la sud, în Valea Nilului, popoarele de sălbatici de acolo se
războiau tot timpul, se luptau mai cu seamă cu triburile din junglele mai sudice, ca să
îşi împrospăteze astfel cu carne proaspătă oalele şi grătarele. Aceştia nu se mulţumeau
doar să îşi mănânce respectuos morţii, ca şi noi, ei devorau şi carnea duşmanilor şi se
mândreau cu asta. Considerau că astfel toată forţa duşmanilor le revenea lor. În plus,
prinseseră gust pentru carnea de om.
Noi îi dispreţuiam pentru ce făceau, din motivele pe tare vi le-am explicat. Cum
era oare cu putinţă ca cineva să vrea să consume carnea unui duşman? Dar poate că
diferenţa crucială dintre noi şi locuitorii războinici de pe malul Nilului nu era
consumul cărnii duşmanilor, ci faptul că lor le plăcea războiul, iar noi eram paşnici.
Noi nu aveam nici un fel de duşmani.
Dar, cam pe vremea când eu şi cu sora mea ajunsesem de vreo şaisprezece ani, sau
petrecut mari schimbări în Valea Nilului. Sau, cel puţin, aşa ni s-a spus.
Regina locurilor acelora murise în vârstă, fără să lase o fiică în urmă care să